Având în vedere evaluarea impactului societăţii civile instituţionalizate, putem afirma că elementele de succes sunt mai degrabă cele dominante; de-a lungul celor trei decenii după 1989, au existat, desigur, şi numeroase neajunsuri şi rateuri. Cel mai mare insucces ar putea fi considerat eşuarea proiectelor privind lupta împotriva corupţiei. În acest sens, România ocupa, în anul 2022, poziţia 63, în privinţa nivelului corupţiei, la egalitate cu Armenia, dar după state precum Vanuatu (60), Namibia (59), Botswana (35) potrivit unei evaluări a Transparency International, deşi acest eşec nu poate fi imputabil doar societăţii civile.
Momentele de real succes, înregistrate de societatea civilă românească nu au fost foarte numeroase, după evenimentele din 1989 şi până astăzi. Unul din momentele de implicare consistentă a fost cel dinaintea alegerilor prezidenţiale din toamna anului 1996, considerat de mulţi analişti ca fiind de facto momentul finalizării tranziţiei, în România. Din rândul succeselor recente ar putea fi menţionată mobilizarea impresionantă declanşată în contextul iniţierii şi derulării proiectului de exploatare a aurului de la Roşia Montană. Originea implicării masive a societăţii civile în acest eveniment, a fost textul de lege aprobat de guvernul României în data de 27 august 2013, prin care proiectul minier de exploatare a aurului (prin folosirea cianurilor) de la Roşia Montană, a fost desemnat ca fiind unul de utilitate publică şi de interes naţional, primind aşadar undă verde de la autorităţi. Începând cu toamna aceluiaşi an, au fost organizate proteste ample în România, dar şi în străinătate, în acţiuni fiind angrenate de la organizaţii non-guvernamentale la simpli cetăţeni. Implicarea masivă a cetăţenilor, mai întâi prin intermediul reţelelor sociale şi a forumurilor, apoi prin participare directă la acţiuni de protest şi petiţionare, a conturat o dimensiune de anvergură fără precedent, pe fondul îngrijorării larg răspândite în societate, potrivit căreia un astfel de proiect de exploatare minieră reprezenta un pericol semnificativ atât pentru mediul înconjurător, cât şi pentru patrimoniul cultural naţional şi universal de la Roşia Montană (galeriile miniere romane din zonă). De altfel, atât entităţile non-guvernamentale, cât şi reprezentanţi din sfera comunităţii ştiinţifice din România şi nu numai au susţinut, încă din anul 2009, introducerea sitului de la Roşia Montană pe lista patrimoniului mondial al UNESCO. Mai mult decât atât, în anul 2010, asociaţia profesională internaţională International Council on Monuments and Sites (ICOMOS), dedicată conservării şi protejării patrimonului cultural universal, alături de Academia Română, s-au implicat în mod direct în chestiunea privind Roşia Montană, solicitând, la rândul lor, într-o petiţie comună, introducerea sitului pe lista patrimoniului universal. Acest eveniment poate fi considerat un exemplu clasic de implicare activă a societăţii civile prin intermediul unui demers comun al unor foruri ştiinţifice şi culturale interne (Academia Română) şi internaţionale (ICOMOS), pentru protejarea unor obiective culturale ale patrimoniului universal. Campaniile interne şi internaţionale derulate de numeroase entităţi ale societăţii civile, culminând cu masive proteste de stradă desfăşurate în Bucureşti şi alte oraşe ale ţării, aveau să conducă la abandonarea proiectului, în urma respingerii sale în Parlament, marcând o importantă victorie a societăţii civile din România.
Nu pot trece mai departe fără a aminti că alt moment de succes, în care s-a implicat un segment important al societăţii civile, de la organizaţii non guvernamentale la persoane aparţinând diverselor categorii socio-profesionale, l-au constituit acţiunile de protest anti-guvernamentale, declanşate sau amplificate de adoptarea de către guvern a Ordonanţei de urgenţă nr. 13 din ianuarie 2017, prin care erau dezincriminate unele fapte legate de corupţie. Adoptarea Ordonanţei 13 a declanşat cele mai ample proteste de stradă de după 1989, angrenând sute de mii de cetăţeni în Bucureşti şi alte oraşe ale României. Valul masiv şi anvergura protestelor, alături de coeziunea între protestatari, aveau să conducă la abrogarea respectivei ordonanţe, însă acţiunile contestare au continuat şi în perioada următoare. A fost rezultatul unei mobilizări individuale şi colective ieşite din comun, depăşind cu mult o simplă acţiune iniţiată de un ONG sau de un grup de astfel de entităţi.
Cu toate acestea, s-a putut observa că raportarea guvernului faţă de organizaţiile şi entităţile societăţii civile a continuat să fie una de blam, introducându-se unele prevederi fiscale care limitează abilitatea organizaţiilor de a accesa fonduri şi de a derula proiecte, acutizându-se problemele deja existente legate de finanţare. Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile arăta că la începutul anului 2018, Registrul Naţional al Organizaţiilor Neguvernamentale includea 101.681 de organizaţii oficial înregistrate în România, dintre acestea, 81.786 fiind organizaţii sau asociaţii şi 17.822 de fundaţii, însă, în ciuda numărului mare, se estimează că mai puţin de jumătate sunt active. Pentru cele mai multe din entităţile societăţii civile, tocmai sustenabilitatea reprezintă principala temere, fiind influenţată, de la cadrul legal, până la capacitatea organizaţională, sustenabilitatea financiară, infrastructura sectorului şi imaginea publică.
Putem considera spectaculoasă evoluţia numărului de organizaţii ale societăţii civile, pornind de la cifre minime în anul 1989, la 13.000 în 1996, la peste 44.000 în 1999 şi ajungând la peste 53.000 la nivelul anului 2008. Trebuie menţionat că, după 1992, au fost introduse o serie de facilităţi fiscale pentru sectorul non-guvernamental, cea mai semnificativă fiind scutirea de la plata TVA pentru ONG-uri şi scutirea de la plata taxelor vamale pentru autovehiculele mai vechi de 8 ani primite ca donaţie. Din păcate, această lege a produs o sporire imensă a numărului de ONG-uri care nu derulau niciun fel activitate orientată către comunitate, ci erau folosite pentru derularea de activităţi aducătoare de profit, aspect care explică o parte a creşterii spectaculoase a numărului de organizaţii. Abia în anul 2000 s-a ajuns la un cadru juridic clar şi predictibil din punct de vedere al procedurii de înregistrare a ONG-urilor, a managementului dar şi a relaţiilor dintre administraţia publică şi organizaţiile nonguvernamentale. Ordonanţa de Guvern nr. 26 din 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii a înlocuit definitiv vechea lege prin crearea unui cadru unitar pentru: exercitarea dreptului la liberă asociere; promovarea valorilor civice, a democraţiei şi statului de drept; urmărirea realizării unui interes general, local sau, după caz, de grup; facilitarea accesului asociaţiilor şi fundaţiilor la resurse private şi publice; parteneriatul dintre autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial.
În ultimul deceniu, se constată extinderea domeniului de activitate al entităţilor societăţii civile, dincolo de lupta împotriva corupţiei, transparenţă, fiind cele care vizează sănătatea şi educaţia. Unul din lipsurile resimţite, dincolo de insuficienţa financiară, este legat de numărul redus de voluntari cu expertiză în anumite domenii. (va urma)
Prof. dr. Mihai FLOROAIA