„Socot că lupta pe care am dus-o ca poet să-mi scot cărţile creştine într-o perioadă atee, a fost tot o luptă!
Însă nu a fost aşa de deschisă şi nu s-a putut manifesta în sfera politicului, dar, după, Revoluţie, dreptul de-a fi atât de deschis în Parlament mi l-am obţinut în noaptea de 21 Decembrie ’89, când mi-am luat rămas bun de la soţie şi copii – a venit şi soţia mea cu mine la manifestaţie, a stat o vreme, a plâns că o las singură cu cinci copii, întrucât se trăgea!
Deci m-am despărţit de soţie, care mi-a spus: „dacă aşa îţi este soarta, Dumnezeu să fie cu tine, eu merg acasă la copii!”.
Eu am rămas acolo în stradă. Fără să îmi dau seama a fost o noapte hotărâtoare, care a schimbat soarta României!
Sunt fericit în vecii-vecilor că în noaptea de 21 Decembrie ’89, când s-a hotărât soarta – şi încă erau la putere dictatorii, pentru că abia pe data de 22 Decembrie (după vreo 30 şi ceva de ore) au plecat – am luat parte la manifestaţia din Piaţa Universităţii şi am fost martor la evenimentele de acolo, cu o cruce în mână, cu Sfânta Scriptură şi cu Icoana Mântuitorului. Le ţineam predici soldaţilor să nu omoare! Nu era nici un preot din păcate acolo! Sau cel puţin eu nu am văzut.
Şi m-au întrebat – lângă trupurile cu sânge vărsat pe caldarâm, lângă Universitate – „Eşti popă?”, pentru că făceam rugăciune! Zic, „Da, sunt popă!”, „Hai, domnule părinte!”.
Atunci se lăsau jos, iar eu făceam slujbe noaptea, acolo pe sângele vărsat. A doua zi s-a schimbat soarta României! După ce a fugit Ceauşescu, am ajuns la Televiziune, apoi m-am întors acasă. În seara aceea s-a înfiinţat, în casa mea, Partidul Naţional Creştin Ţărănesc”. (N.R. – Selecţii din cartea „Dialoguri cu Ioan Alexandru” de Emil Şimăndan. Menţionăm că între anii 1990-1992, va fi deputat PNŢCD, iar între anii 1992-1996, va fi senator de Arad. De asemenea, poetul creştin Ioan Alexandru este co-fondator al Grupului de Rugăciune din Parlamentul României şi fondator al Mişcării Pro-Vita.)
Red.