Domnul Profesor Mancaş s-a stins. A fost un om cum rar întâlneşti în viaţă. Dacă ai noroc.
A fost un Dascăl. Un om de fină cultură, cu umor, cu modestie. Prin mâinile sale au trecut generaţii de elevi. Ce au rămas să poarte în viaţă darul de cunoaştere şi înţelegere care, cu determinare, abnegaţie şi talent, le-a fost înmânat de omul şi dascălul Mihai Mancaş.
În urmă cu aproape doi ani, jurnalista Gabriela Raucă a adunat mărturii ale foştilor elevi ai domnului Mancaş într-o emisiune surpriză, dedicată domniei sale, pe postul Pro Diaspora, în emisiunea Simfonia Culorilor.
Atunci m-am gândit la ce a însemnat domnul Mancaş pentru mine, unul dintre mulţii săi elevi:
„Sunt oameni care intră în viaţa noastră şi indiferent de meandrele acesteia, rămân cu noi, în persoană sau pur şi simplu în gând. Aşa s-a întâmplat cu domnul profesor Mancaş, care are acest dar de a atinge vieţi. Nu a fost profesorul meu „oficial” de limba română.
Am urmat un liceu cu profil de matematică fizică, Petru Rareş. Dar m-a poftit cu mare generozitate să învăţ cu colegii de la filologie care mergeau la Olimpiada de Limba Română. Era un regal de discuţii, de autori, de cărţi.
Nimic nu era îngheţat într-o programă şcolară. Ţin minte primele versuri din acea discuţie care nu s-a încheiat niciodată despre Nichita Stănescu: „Frunză verde de albastru/ mă doare un cal măiastru”.
Era abstractizarea superioară a liricii. Şi domnul profesor Mancaş ne oferise o cheie a ei. Mi-am adus aminte de asta 20 de ani mai târziu în faţa unei lucrări de Picasso.
Era la capătul unui şirag de picturi medievale ale mielului mistic. Era sinteza, abstractizarea durerii şi saltul, şocul produs în linia de picturi ilustre m-a întors către versurile lui Nichita Stănescu şi la înţelegerea oferită de dascălul meu. Despre asta cred că e vorba.
Despre o comunicare care transcende imediatul sau prezenţa. Gabriel Liiceanu a definit ideal acest lucru când a spus că fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv: Măsura în care el este, e dată de consistenţa acestui edificiu. De mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulţi, pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră şi împotriva cărora spiritul critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, fie că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară, noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde.
Ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă.
Prezenţa şi persoana domnului Mihai Mancaş asta sunt: o călăuză”.
* * *
Nu poţi să adaugi prea multe cuvinte la finalul unei vieţi care a construit şi a luminat în sine şi pentru cei din jur. Poţi doar să fii recunoscător că te-ai aflat acolo, că te-ai împărtăşit din acea lumină. Şi să îi urezi drum lin printre stele, către cea care a fost dragostea vieţii sale.
Camelia VARVARA TUDOSE