Sub semnul erudiţiei: ing. Dan D. Mircea

Inginerul Dan D. Mircea se trage dintr-o familie de intelectuali de prestigiu: Vasile C. Şoarec, important om de cultură, senator, preşedinte al Baroului Avocaţilor din Piatra-Neamţ, prieten la cataramă cu Simion Mehedinţi şi G.T. Kiri­leanu fiind bunicul său pe linie maternă, iar mama, Lucia Mircea (Ispirescu), institutoare, fiica marelui povestitor Petre Ispirescu, fiind bunica dinspre tată.

A fost cel mai bun elev al promoţiei 1959 a Liceului „Petru Rareş”, terminând cu media generală 10,00, prima serie cu 11 clase a acestuia. A absolvit Institutul Politehnic din Bucureşti, în 1964, la specialitatea Radiocomunicaţii şi Radiotehnică, devenind inginer electronist la Societatea Română de Televiziune. Iar cariera sa profesională îl situează printe profesioniştii de excepţie în revoluţionarea domeniului.

– O scurtă biografie…?

– M-am născut în anul 1942, în comuna Pângăraţi – Neamţ, unde mama mea, Lucia Mircea, născută Şoarec, era medic de circumscripţie rurală. Tata era profesor de istorie la Liceul Comercial din Piatra-Neamţ şi făcea naveta. După două plecări în refugiu, din cauza războiului, părinţii şi cu mine ne-am întors la Mănăstirea Bistriţa – Neamţ, unde am stat până la vârsta de 5 ani, când ne-am mutat la Piatra-Neamţ, în vederea pregătirilor pentru începerea cursurilor mele şcolare.

– Ce amintiri păstraţi despre primii ani de şcoală?

– Am început şcoala la vârsta de 6 ani, la Liceul „Petru Rareş”, care găzduia toate gradele şcolare, de la cursul elementar la şcoala medie, gimnaziu şi liceu. Se numea Liceul de Băieţi nr. 1 Piatra-Neamţ – prescurtat LB 1 PN, iar noi îi spuneam „Lapte, Brânză, 1 kg de Pâine Neagră”. Bunica mea, Lucia Mircea Ispirescu, căreia îi spuneam Bu, fiica marelui povestitor Petre Ispirescu şi fostă institutoare, mă învăţase să citesc, să scriu şi să socotesc, aşa că în clasa întâi mă plictiseam de moarte şi le spuneam părinţilor: „distrageţi-mă” de la şcoală, nu vedeţi că nu învăţ nimic! Ca să nu-mi deranjez colegii, învăţătoarea mea, doamna Roban, îmi dădea câte un ziar, să-l citesc. O dată, când doamna Roban era bolnavă şi-i ţinea locul domnul Tomulescu, învăţător la clasa a II-a, acesta a venit la părinţii mei să-i convingă să ceară o dispensă de la Ministerul Învăţământului, ca să mă mute în clasa a II-a.

– Şi părinţii au vrut?

– N-au fost de acord, ar fi fost o dramă pentru mine, terminând liceul la 15 ani, pentru că ar fi fost ultima serie de şcoală cu 10 clase. Aşa că am fost în prima serie cu 11 clase şi am terminat la 17 ani, când am intrat la facultate.

– Cum a fost să vă încadraţi în categoria elevilor foarte buni la învăţătură?

– N-am simţit nicio greutate, mi-a plăcut să învăţ. Am terminat liceul ca şef de promoţie, cu nota 10 pe linie. Am participat în toţi anii de liceu la faza regională a olimpiadelor de matematică şi fizică – erau singurele obiecte la care se organizau olimpiade –, iar în clasa a X-a am obţinut premiul al III-lea pe ţară la olimpiada de matematică şi menţiune, la fizică.

– Un portret al promoţiei 1959 şi al profesorilor acelei generaţii, cum ar arăta acum, la 66 de ani de la terminarea liceului?

– A fost o promoţie foarte studioasă, din care majoritatea absolvenţilor a urmat cursuri universitare şi a ocupat funcţii importante. La Examenul de Maturitate am susţinut şase materii la oral şi două la scris. Profesorii noştri au fost excepţionali, au manifestat multă empatie faţă de elevi şi ne-au îndrumat numai pe drumul cel bun. Îi amintesc pe profesorii Rotundu, Velea, Teodoreanu, Manole, Elena Pleşa, Elena Chelsoi, soţii Savin, Dulamangiu, Humeni, Ceauşu, Garabedeanu, Magda Cojoc, Bostan, Georgeta Pralea, Buhăiescu, Laşcu, Tatiana Gafencu, Alexandrescu şi mulţi alţii.

– Dan Mircea, tatăl dumneavoastră, v-a fost şi el profesor?

– Nu, s-a ferit mereu să fie profesor la clasa mea, pentru că n-ar fi putut să fie obiectiv.

– Să mai zăbovim asupra portretului tatălui dumneavoastră…

– Tatăl meu, Dan Mircea, profesor de istorie (cu titlul de profesor emerit), a studiat Istoria la Universitatea din Bucureşti, asistând la câteva cursuri ale marelui profesor Nicolae Iorga. A fost coleg cu Florica Condurache, fiica marelui matematician şi gânditor Grigore Moisil. A fost mare iubitor de Operă şi nu a ratat niciun spectacol al Operei din Bucureşti. Mai tarziu, fiind profesor, îl ruga pe profesorul de Muzică, Buium, să-i cânte la vioară pasaje din concertele lui Beethoven sau Max Bruch. A predat mai întâi la Liceul Comercial din Piatra-Neamţ (unde făcea naveta, cum vă spuneam mai înainte, de la Pângăraţi sau Mănăstirea Bistriţa), apoi a fost directorul Şcolii Pedagogice de Băieţi „Gheorghe Asachi” şi al Liceului (acum Colegiul Naţional) „Petru Rareş”. Din păcate, în 1970, la doar 50 ani, s-a îmbolnăvit grav (aproape fatal) de inimă şi a trebuit să se pensioneze. A mai trăit vreo 15 ani, ducând o viaţă cvasi-normală. Dacă e să fac oarece speculaţii, aş putea să spun că boala i-a fost cauzată de stres, pentru că a fost numit preşedintele comisiei de bacalaureat la care „trebuia” să fie admis prim-secretarul de partid al comitetului regional Bacău, Ştefan Boboş. A jucat volei până pe la 40 ani, la Asociaţia „Voinţa” şi i se spunea „Bătrânul”, pentru că avea părul alb. Tatăl meu a fost nepotul lui Petre Ispirescu, fiul Luciei Ispirescu-Mircea, despre care am povestit mai devreme.

– Mama?

– Mama mea, Lucia Şoarec-Mircea, fiica lui Vasile C. Şoarec, a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti şi a fost o vreme medic de ciscumscripţie rurală în Mehedinţi, Olt şi apoi în Neamţ. Când a trebuit să încep şcoala, s-a mutat la Piatra-Neamţ, unde a ocupat funcţia de şef de secţie TBC (pneumologie) la Spitalul Unificat nr. 1 Piatra-Neamţ. După pensionare, a funcţionat câţiva ani la Sanatoriul Bisericani-Neamţ, unde a fost colegă cu Todică S. Kirileanu, fiul lui Simion Teodorescu Kirileanu. Pe când era studentă (în 1931) apare într-o fotografie de pe Ceahlău (făcută de renumitul fotograf din Piatra-Neamţ – Adolphe Chevallier) împreună cu G. T. Kirileanu, Decebal Kirileanu, doamna Elise Lalu, dr. Mihai Enăchescu…

Mama mea m-a însoţit, în copilărie, în excursiile pe Ceahlău sau mi-a organizat un circuit, cu trenul, prin toată ţara, de la Gheorgheni, până la Cluj, Oradea, Timişoara, Bucureşti, Sinaia (cu o excursie în Bucegi) şi apoi la Constanţa.

– În ce mod v-o mai amintiţi?

– A trebuit să-i întreţină pe părinţii săi, Vasile şi Elena Şoarec, rămaşi fără mijloace de subzistenţă, atunci când bunicul meu a fost exclus din baroul de avocaţi Neamţ, unde era decan şi au fost goniţi din casă. De asemenea, trebuia s-o ajute şi pe sora ei, Florica Popovici, rămasă şi ea fără venituri, atunci când proprietăţile soţului ei, Ioan Popovici, au fost expropriate, rămânând să trăiască într-o singură cameră. Naşul meu (şi al părinţilor, dar şi al nostru, de cununie) a trebuit să muncească la săparea rambleului liniei ferate înguste, forestiere, dintre Piatra-Neamţ şi Cuejdi, unde un frate de-al său şi-a găsit moartea, fiind înghiţit de un val de pământ. Apoi, a fost vânzător ambulant de loz în plic. Soţia sa şi naşa, Florica, a înj­ghebat o cantină, la care luau masa în special moşieri surghiuniţi din zona Romanului, cu domiciliu forţat în Piatra-Neamţ. În perioada când Răzvan Teodorescu era preşedinte – director general la Televiziunea Română, mi-a mărturisit că, într-o vacanţă la Piatra-Neamţ, a luat şi el masa la naşa-mătuşa mea.

– Care erau nevoile copiilor, ale părinţilor, în acei ani?

– Copilăria mea a fost una normală, deşi părinţii mei au avut destule greutăţi, dar s-au străduit să nu-mi lipsească nimic şi să mă educe în spirit sănătos. Mari melomani, ei au încercat să mă facă să învăţ unele instrumente muzicale, dar nu s-au „lipit” de mine. Am luat câteva lecţii de pian cu domnişoara Sidonia Hogaş, fiica lui Calistrat Hogaş, care i-a fost profesoară de muzică, în liceu, şi mamei mele, dar am abandonat, pentru că nu aveam un pian acasă, pe care să studiez. Apoi, am „încercat” vioara cu profesorul Buium, dar, având o „ureche” prea pretenţioasă, am abandonat şi vioara, pentru că nu-mi plăcea cum „scârţâi”.

– Unde locuiaţi?

– La imobilul situat pe strada Maxim Gorki (înainte de comunism şi în prezent, Ştefan cel Mare), numărul 47 (acum 57). Imobilul care aparţinea soţilor Ioan şi Florica Popovici (născută Şoarec, sora mamei) a fost naţionalizat de comunişti, proprietarii s-au restrâns într-o singură cameră, noi rămânând chiriaşi la Stat, în două camere destul de mici. Tot în acest imobil au fost strămutaţi bunicii mei, atunci când le-a fost şi lor naţionalizată casa şi daţi afară din ea. În acel imobil trăiau, la un moment dat, şapte familii, împărţind o singură baie şi două bucătării.

– Vacanţele cum arătau?

– Vacanţa de vară o petreceam, de obicei, în aşa-zisa „tabără” organizată în Şcoala elementară nr. 6, fostă Şcoala Primară „Jean Théophile Raux şi George Lalu” din Valea Viei, unde mă jucam cu prietenii din cartier. Nu lipsea, nici într-un an, excursia cu părinţii şi cu prietenii, pe Ceahlău. Iarna, ne strângeam în casa unui prieten, sau prietenă, şi jucam gajuri, mima, fazan sau „flori, fete, băieţi”. Mai târziu, în ultimii ani de liceu, ne adunam la o prietenă care avea un patefon şi dansam pe muzica anilor ‘40. Tot iarna, mă dădeam cu sania, în special pe strada Maiakovski, actualmente, Mihail Sadoveanu, sau cu schiurile, în parcul oraşului, sau pe pârtia de schi de pe Cozla.

– V-a plăcut să schiaţi?

– Am practicat şi schi fond, participând, prin clasa a zecea, la concursul şcolar naţional de schi-fond de la Cota 1400 din Sinaia, unde am terminat al 33-lea din 37 de concurenţi, dar tot a apărut un articol despre mine în „Sportul Popular”, pentru că eram singurul sportiv cu nota 10 pe linie la şcoală.

– Ce a urmat după absolvirea liceului?

– În 1959, după terminarea cursurilor liceale, am fost admis la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii a Institutului Politehnic din Bucureşti, pe care am absolvit-o în 1964, cu media 9,50, la specialitatea Radiocomunicaţii şi Radiotehnică. Am avut parte de profesori remarcabili, precum Gheor­ghe Cartianu, Radu Voinea, Alexandru Timotin, Alexandru Spătaru, Edmond Nicolau (căruia i-am fost, ulterior, timp de un an, în 1970, asistent la cursul de „Antene şi propagare”, unde i-am învăţat pe studenţi, pentru prima oară în Facultatea de Electronică şi Tele­comunicaţii, programarea în sis­temul de programare „Basic”), Constantin Şerbu şi mulţi alţii.

– Unde aţi primit repartiţie?

– Am fost repartizat la Comitetul de Stat pentru Radio şi Televi­ziune şi am funcţionat, până în 2005 (41 ani) la Societatea Română de Televiziune, unde am participat la dezvoltarea Televiziunii Române, trecând prin toate sectoarele, de la carele de reportaj şi radiorelee, până la studiouri, înregistrări pe film (tele­recording), înregistrări magnetice (iniţial acestea se făceau pe role cu bandă magnetică având lăţimea de 2 inch – 5 cm – şi o greutate de 7 kg pentru o durată a înregistrării de numai 1 ½ ore). Am trecut prin toate etapele de dezvoltare a tehnologiei, de la tuburi electronice la tranzistoare, circuite integrate şi microprocesoare. Am participat şi la echiparea „noului” Centru de Televiziune, între 1968 şi 1971, la implementarea televiziunii în culori. Apropo, în 1968, Walter Bruch, inventatorul sistemului PAL de televiziune în culori, a făcut la Bucureşti o demonstraţie a acestui sistem de televiziune în culori, dorind să demontreze superioritatea sistemului PAL asupra sistemului SECAM, inventat de francezi. Urmarea este haz­lie, pentru că la vizita în România, din 1979, a preşedintelui Franţei, Valery Giscard d’Estaing, s-a semnat cu Ceauşescu un memorandum prin care România se obliga să adopte sistemul SECAM (sistem adoptat în toate ţările socialiste aflate sub „oblăduirea” Moscovei). Având în vedere că sistemul PAL era superior tehnic sistemului SECAM, specialiştii noştri au imaginat un „complot” prin care s-a tergiversat introducerea televiziunii în culori în România şi, la înţelegere cu Ministerul Telecomunicaţiilor şi, mai ales, cu Ministerul Costrucţiilor de Maşini, s-a convenit să se fabrice televizoare în culori bi-sistem, cu comutare automată, prin care telespectatorul să nu-şi dea seama dacă recepţionează SECAM de la sovietici, unguri sau bulgari, sau PAL din puţinele emisiuni româneşti sau de la iugoslavi (sau de la fericiţii care aveau playere sau recordere cu videocasete în sistemul PAL). Sunt convins că Nicolae Ceauşescu a murit fără să ştie ce sistem de televiziune în culori a fost adoptat de România. De la Televiziunea Română am beneficiat de multe cursuri de specializare în străinătate, de la RAI-Roma TV, până la firme producătoare de echipamente de înregistrare. Am fost membru al unei grupe de studii a Comisiei Tehnice a OIRT – Organizaţia Internaţională de Radioteleviziune (a ţărilor socia­liste) care patrona Interviziunea, apoi, după 1990, al unui subcomitet al Comitetului Tehnic al EBU (Uniunea Europeană de Radiotelevi­zi­une), care patronează Euroviziunea. Am participat la simpozioane şi expoziţii de specialitate din mai multe ţări. Am predat cursuri de tehnica televiziunii la Şcoala Tehnică Postliceală „Unirea” din Bucureşti, precum şi cursuri de specializare şi iniţiere în cadrul Televi­ziunii Române.

A consemnat Violeta MOŞU