Sabina-Iuliana Oprea este absolventă a Colegiului Naţional de Arte „Regina Maria” din Constanţa, clasa prof. Alina Deleanu, a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, clasa prof. univ. dr. Daniel Goiţi şi a Academiei Sibelius din Helsinki (Finlanda), clasa prof. Hui Ying Liu Tawaststjerna şi Juhani Lagerspetz. În 2023 obţine titlul de doctor în muzică cu lucrarea „Evoluţii stilistice în muzica finlandeză pentru pian a secolului al XX-lea”.
A participat la cursuri de măiestrie ale profesorilor Wolfgang Wagenhauser (2008, 2009 – Bucureşti), Martin Hughes (2012, 2014 – Cluj), Theodor Paraschivescu (2012 – Cluj), Gabriel Amiraş (2012 – Timişoara), Cristian Beldi (2013, 2015 – Wavre), Karl Andreas Kolly (2013 – Cluj), Hans Pålsson (2013 – Helsinki), Jean Claude Pennetier (2014 – Villecroze), Jens Harald Bratlie (2014, 2018 – Helsinki), Patrick O’Byrne (2014 – Helsinki), Martin Hughes (2015 – Cluj), Alicja Fiderkiewicz (2015 – Helsinki), Viniciu Moroianu şi Benjamin Engeli (Academia Sighişoara 2016), Claudio Martinez Mehner (2017 – International Holland Music Sessions, 2018 – Helsinki) etc.
A susţinut concerte şi recitaluri în ţară şi la Paris, Nice (Franţa), Wavre (Belgia), Helsinki (Finlanda), Bergen, Aalkmaar (Olanda).
În prezent, Sabina-Iuliana Oprea este asistent universitar dr. al Departamentului de Instrumente cu Claviatură şi Ansambluri Instrumentale din cadrul Academiei Naţionale de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca.
– Doamnă Sabina Oprea, publicul meloman nemţean v-a cunoscut cu ocazia recitalului pe care l-aţi susţinut în data de 20 martie, la Sala „Calistrat Hogaş”, în cadrul stagiunii muzicale. Cum s-a produs apropierea dvs. de meleagurile noastre?
– Am intrat în contact cu publicul nemţean în 2018, când am venit în calitate de pianist acompaniator la Extensia Piatra-Neamţ a Academiei Naţionale de Muzică „Gheorghe Dima”. A fost primul meu an la catedră (singurul petrecut la Piatra-Neamţ de altfel), şi m-am bucurat de sprijinul şi colegialitatea fantastică a corpului didactic de aici. Am rămas cu o experienţă frumoasă şi cu oameni care îmi sunt foarte dragi.
– V-aţi prezentat pe 20 martie cu un repertoriu foarte greu, interpretat impecabil. Ce v-a determinat la acel moment să-i alegeţi pe Schubert, Ravel şi Scriabin?
– Repertoriul acestui recital a fost alcătuit din lucrări pe care nu am avut niciodată ocazia să le învăţ în timpul anilor de studiu. Cu timpul, după obţinerea titlului de doctor în muzică şi titularizarea în catedra de pian a Academiei Naţionale de Muzică „Gheorghe Dima”, mi-am îndreptat atenţia către acest proiect muzical, o provocare fantastică atât din punct de vedere pianistic, cât şi muzical în general.
– De fapt, la ce vârstă şi în ce împrejurare s-a produs scânteia care v-a condus iremediabil către muzică?
– Provin dintr-o familie de muzicieni, deci cred că a fost inevitabil. Tatăl meu, Stelică Oprea, este profesor de la clarinet iar mama, Gabriela Oprea, predă pian. Părinţii au fost tot timpul un model de devotament faţă de această meserie pentru mine. Chiar dacă acum sunt nişte „tineri pensionari de succes” cum îmi place să îi numesc, continuă să predea pentru a încheia liceul cu toate generaţiile care au început cu ei studiul instrumentului.
Am avut acasă pian cu coadă de când m-am născut şi ţin minte că mi se părea interesant că anumite clape produceau sunete subţiri şi altele sunete mai groase. Cu toate acestea, nu cred că am fost convinsă de vocaţia şi viitorul meu în muzică decât mult mai târziu, pe la 16-17 ani.
– Aveţi titlul de doctor în muzică, obţinut cu lucrarea intitulată „Evoluţii stilistice în muzica finlandeză pentru pian a secolului al XX-lea”. Cum aţi ajuns la studii atât de profunde despre arta finlandeză?
– Am ajuns prima dată la Helsinki în 2013 cu o bursă Erasmus. Ulterior, mi-am continuat studiile şi cu un masterat la Academia Sibelius din capitala finlandeză. Aici am avut ocazia să intru în contact cu muzica contemporană, care este ridicată la rang înalt în cultura muzicală nordică, dar şi, în mod particular cu lucrările compozitorilor finlandezi.
– Efortul depus de pianiştii concertişti este unul foarte mare şi începe de la vârste fragede. Cu ce este recompensat acesta în viziunea dvs.?
– Poate nu este cea mai bănoasă meserie dacă vă referiţi la recompensa financiară, însă mediul în care trăim şi modul de viaţă pe care îl presupune sunt frumoase şi nobile. Efortul este foarte mare, şi din această cauză mulţi tineri renunţă foarte devreme. De înţeles pe undeva, viaţa concertistică este deosebit de solicitantă, însă muzica şi studiul ei nu duce în mod exclusiv la acest statut. Mărturisesc că activitatea de la catedră îmi place la fel de mult şi reprezintă o constantă plăcută în viaţa mea. Mai mult, cred că sunt un profesor norocos. În cei doar şapte ani de experienţă am avut şansa de a lucra cu elevi şi studenţi cu ambiţii mari, care au obţinut rezultate deosebite.
– Sunteţi de acord cu aruncarea copiilor şcolari în vâltoarea competiţiilor pianistice? Credeţi că acest fapt are efecte pozitive în evoluţia lor?
– Sigur că da! Însă aici trebuie să fac câteva precizări. Concursul are rolul de a te familiariza cu emoţiile scenei, cu adversitatea şi până la urmă şi cu situaţiile în care nu reuşeşti, nu te prezinţi conform aşteptărilor sau nu obţii premiul pe care ţi-l doreai. Mai mult, concursul îţi demonstrează că există şi alţi pianişti care se pregătesc, şi chiar dacă tu consideri că eşti cel mai bun, comparaţia nu îţi este mereu favorabilă. Dacă ne gândim şi la etica profesională de pregătire individuală, concursul îţi oferă dată limită, şi te determină să înveţi să îţi organizezi eficient timpul.
Sunt multe beneficii pentru un elev, dar în acelaşi timp rezultatele obţinute la aceste competiţii nu sunt definitorii. Ele sunt o simplă radiografie de moment. Sigur, sunt percepute pe moment ca o normalitate atunci când rezultatul este bun, sau ca o tragedie atunci când nu eşti premiat. Cred că trebuie să învăţăm cu toţii să privim concursurile aşa cum sunt ele, ca un „rău necesar”.
– Care este personalitatea care v-a marcat cel mai mult din categoria profesorilor cu care aţi urmat cursuri de măiestrie?
– Am întâlnit mulţi profesori extraordinari, însă Daniel Goiţi este cu siguranţă cel care mi-a influenţat decisiv parcursul. Spun asta pentru că între timp am devenit colegi la catedra de pian a Academiei Naţionale de Muzică „Gheorghe Dima” şi am avut ocazia de-a lungul anilor să îl cunosc şi să îi admir în primul rând calitatea umană, dincolo de cea pianistică pe care o cunoaşte o ţară întreagă.
– Faceţi parte desigur dintre persoanele care împărtăşesc ideea că „muzica este cea mai frumoasă dintre arte”…
– Arta este frumoasă în general, şi trebuie să învăţăm să ne bucurăm de ea cu orice ocazie. Ce este diferit în comparaţie cu celelalte ramuri artistice este că sunetul nu poate fi perceput vizual, şi intervine prin urmare acest fenomen al imaginaţiei şi percepţiei indirecte. Practic, la un concert publicul vede artistul şi intrumentele, însă sunetul trece pentru fiecare printr-un filtru subiectiv al personalităţii care face de cele mai multe ori ca părerile să fie foarte diferite. De aceea s-au realizat şi cercetări despre activitatea cerebrală nu doar când ascultăm muzică, dar şi când cântăm la un instrument. Este demonstrat în momentul de faţă că studiul unui instrument dezvoltă emisfera dreaptă a creierului (responsabilă cu imaginaţia şi creativitatea noastră).
– Ce aţi schimba în învăţământul muzical dacă aţi fi învestită cu puterea aceasta?
– Cred că am avea foarte mult de câştigat în domeniul vocaţional, şi în muzică mai ales, dacă am ajunge la un consens între învăţământul preuniversitar şi cel universitar. În acest moment, pare că există o scindare între cele două niveluri de studii în ceea ce privesc metodele, parcursul şi scopurile pe termen lung. Am profesat la rândul meu şi în liceu, prin urmare înţeleg de unde provin neajunsurile sistemului preuniversitar. Cu toate acestea, până la reglementări şi actualizări ale programelor şcolare (clasele de liceu de exemplu nu au programă şcolară la instrument nici astăzi), sau formularea unui cadru pedagogic general care să includă şi sistemul universitar, cred că putem colabora mai bine noi între noi, profesorii de pian.
A consemnat Gianina BURUIANĂ