Există o percepţie greşită, adânc înrădăcinată în societate despre şcolile speciale iar faptul că sunt persoane care declară despre acestea că sunt „puşcării” surprinde foarte bine una dintre cele mai dureroase realităţi din educaţia românească actuală.
Şcoala specială≠ pedeapsă, izolare, loc fără viitor
Mulţi părinţi, din teamă, din ruşine sau lipsă de informare, asociază şcoala specială cu o instituţie închisă, rigidă, ca internatul de altă dată… unde copiii problemă care nu pot fi ajutaţi „îi trag în jos” pe ceilalţi şi asta din lipsa unei perspective reale de integrare socială.
Această viziune vine dintr-o mentalitate veche, conform căreia elevii cu cerinţe educative speciale erau separaţi, ascunşi, etichetaţi. În plus, în trecut, unele instituţii chiar aveau condiţii improprii, iar acea imagine s-a perpetuat.
Realitatea actuală
Şcolile speciale s-au transformat în Centre Şcolare pentru Educaţie Incluzivă şi sunt instituţii de stat, moderne de sprijin educaţional şi terapeutic care oferă programe adaptate nevoilor copiilor (nevoi intelectuale, senzoriale, motorii, comportamentale) cu profesori specializaţi, logopezi, psihologi, kinetoterapeuţi, toţi pregătiţi şi selectaţi la nivel naţional prin examenul de titularizare, oameni pregătiţi, empatici pentru care unii părinţi plătesc bani grei în centrele specializate private. Personalul specializat pune accent pe autonomie, încredere, integrare în viaţa de zi cu zi şi în societate, în ritmul propriu al fiecărui copil în parte.
De ce apare frica părinţilor?
– Teama de etichetă – „o să-l considere toţi un copil problemă”
– Ruşinea socială – „ce vor zice rudele, vecinii, colegii de serviciu?”
– Neîncrederea în sistem „nu-l vor învăţa nimic acolo”,
– Confuzia între „special” şi „inferior”, termenii de şcoală specială sau centru şcolar sunt percepuţi ca o forme de excludere, nu de adaptare.
Ce e de făcut?
– O informare reală – părinţii trebuie să viziteze şcolile, centrele, să vadă echipe, elevi, rezultate,
– Să existe campanii publice care să arate rezultatele reale – copii integraţi, zâmbitori, capabili (sunt copii care provin din şcolile speciale care continuă liceul în învăţământul de masă),
– Parteneriate între şcoli de masă şi şcoli speciale pentru desfăşurarea unor activităţi comune,
– Schimbarea limbajului public: nu „şcoală pentru copiii cu probleme” ci „şcoală cu programe adaptate pentru toţi copiii”,
– Educaţie pentru empatie – în comunitate, în mass-media, în formatea profesorilor şi instructorilor de educaţie.
Concluzie:
Şcoala specială nu este o pedeapsă, ci o şansă reală pentru copilul cu cerinţe educative speciale care are nevoie de ritmul şi sprijinul potrivite. Este locul unde copilul primeşte înţelegere, terapie şi educaţie adaptate, nu etichete şi marginalizare. Percepţia de „puşcărie” vine din necunoaştere, iar transparenţa şi empatia sunt antidotul.
Aştept să mă contraziceţi dar cu argumente!
Irina LUPU,
profesor de psihopedagogie special CŞEI Roman