Din când în când, în diverse librării, mai arunc câte o privire şi pe ghidurile destinate persoanelor vârstnice (ca să nu zic bătrânilor). Trăim într-o societate care are grijă de noi. Avem toate ghidurile posibile şi imposibile, pentru tinerele mame, pentru taţi, pentru debutanţii în materie de creare de întreprinderi, pentru turişti, pentru grădinarii amatori, pentru cei care vor să-şi amenajeze singuri apartamentele, pentru scriitori, pentru scafandri… Imposibil de enumerat toată lista, industria ghidurilor este redutabilă. Ca să îmbătrâneşti frumos şi să-ţi păstrezi sănătatea la bătrâneţe trebuie să fii informat, spun, în preambul, mai toate aceste ghiduri. O manieră de a-ţi sugera că bătrâneţea trebuie pregătită din timp, dacă se poate chiar de pe la 35 sau 40 de ani…
Bătrâneţe haine grele… Cine nu are bătrâni să-şi cumpere. «La 40 de ani începe bătrâneţea tinereţii, la 50 de ani începe tinereţea bătrâneţii», spunea Victor Hugo. Oftaturile metafizice, reflecţiile inteligente şi aforismele legate de bătrâneţe sunt savuroase. Deseori nu lipseşte umorul din ele. Jules Renard, de exemplu, scrie: «Bătrâneţea începe atunci când începi să spui niciodată nu m-am simţit atât de tânăr».
Au oare, bărbaţii şi femeile, aceleaşi probleme şi angoase în pragul bătrâneţii? Da şi nu. Va trebui să mă uit cu mai multă atenţie în ghiduri. Nu ştiu de ce, mi-a rămas în minte, de când eram student, un pasaj din Diogene Laertius, legat de Socrate. Socrate era bătrân iar nişte tineri ucenici filozofi, trecând pe lângă el, l-ar fi întrebat râzând «mai poţi, mai poţi Socrate?». Întrebarea avea o ţintă precisă, dar Socrate nu s-a simţit nici jignit şi nici indignat şi ar fi răspuns «sunt fericit că am ajuns să nu mai pot, pentru că acum mă pot ocupa exclusiv de idei şi de înţelepciune, în timp ce voi sunteţi în continuare sclavii dorinţelor voastre trupeşti».
Din lecturile mele am reţinut câteva cazuri de scriitori şi artişti care au îmbătrânit «frumos» în sensul că au rămas activi şi pasionaţi până la capăt. Nu ştiu de ce mi-a rămas, de exemplu, în minte, o frază legată de Goethe, care, pe patul morţii, la 84 de ani, era impunător şi impresiona prin demnitatea şi frumuseţea sa fizică. Victor Hugo este şi el un exemplu de bătrâneţe activă, cu trei zile înainte de moartea sa (intervenită la 83 de ani) el scria «a iubi înseamnă a acţiona» (aimer c’est agir). Există însă şi scriitori care au refuzat bătrâneţea, precum Hemingway, care s-a sinucis la 63 de ani (unii spun că îşi jurase să dispară în clipa în care ar fi urmat să devină impotent). Da, cred că fiecare are o altă proiecţie asupra bătrâneţii, în funcţie de sex, de bagaj cultural şi profesional, de caracter şi temperament, de parcurs şi de bilanţ de viaţă.
Sculptorii trăiesc în medie cu patru ani mai mult decât pictorii. Am citit acest enunţ amuzant acum câţiva ani în Le Figaro, într-un articol care cita un studiu serios publicat de o revistă specializată în probleme de îmbătrânire (Age and Ageing). Fuseseră luate în calcul vieţile a 144 de sculptori şi a 262 de pictori. Și mai era punctată această concluzie: Michelangelo, Degas şi Picasso, care au fost şi sculptori şi pictori, au afişat o longevitate de invidiat…
Prima dată când m-am simţit «bătrân»: acum vreo 15 ani, într-o staţie de autobuz, într-un cartier de la marginea Parisului. Un adolescent aştepta şi el autobuzul ascultând muzică la cască. Nu ştiu ce asculta, dar părea transportat de frumuseţea cântecelor. Şi la un moment dat mi s-a adresat şi mi-a spus: «ah, aş fi vrut să am vârsta dumneavoastră ca să fi prins epoca lui Brel şi Brassens». Nu mai ştiu ce i-am răspuns, dar am înţeles brusc că el nu mă vedea la fel cum mă vedeam eu… Aveam cred 45 de ani la ora aceea şi din punctul de vedere al respectivului tânăr eu făceam parte din generaţia «vârstnică».
Bătrâneţea este ultima felie de utopie a vieţii. Etajul amânărilor şi promisiunea finală de înţelepciune. Câţi nu spun «am să mă odihnesc la pensie», iar atunci când vine pensia se simt destabilizaţi pentru că au de gestionat o prea mare cantitate de timp. Personal nu prea cred că bătrâneţea poate fi senină. Trăim într-o epocă mult prea stresată pentru asta. M-au marcat însă, în 2015, nişte imagini pe care le-am văzut în Tunisia, în apropiere de staţiunea balneară Susa. Un regizor care mă ghida, mi-a arătat un întreg cartier de vile, foarte bine păzit şi foarte agreabil, şi mi-a spus «aici vin pensionarii occidentali ca să se bucure de soare, de hrană sănătoasă şi de linişte». Brusc am avut imaginea unor «paradisuri pentru bătrâni». Ele există şi în Statele Unite, în California sau în Florida, precum şi în alte multe zone ale lumii unde pensionarii cu venituri acceptabile se pot «retrage din lumea dezlănţuită». Paradisuri sau ghetouri pentru bătrâni? Oare trebuie să te izolezi de lume ca să guşti câţiva ani de linişte cu îngrijire medicală adecvată şi cu activităţi agreabile organizate de cluburi ale vârstei a treia? Oare aş rezista măcar o lună fără să ascult ştirile (după ce am fost o viaţă întreagă contectat la actualitate, ca scriitor şi jurnalist)? Faptul că există «colonii», zone sau regiuni pentru bătrâni mă tulbură… Oricum se vorbeşte mult despre îmbătrânirea populaţiei occidentale. Noroc că vin imigranţii din regiunile lumii cu o puternică dinamică demografică, altfel tot Occidentul risca să devină un «ghetou» al bătrânilor. Imaginea îmi sugerează un scenariu de film sau o idee de piesă. Bătrâni bogaţi, egoişti, baricadaţi în regiuni favorizate, decişi să-şi trăiască ultimii ani cât mai agreabil cu putinţă.
Capitalismul nu este însă foarte tandru cu bătrânii. În mai toate ţările occidentale vârsta ieşirii la pensie a fost «împinsă» mai sus, spre 65, 67 şi 70 de ani. În Franţa salariaţii pot lucra acum până la 70 de ani, altfel spus cu zece ani mai mult decât în urmă cu 20 de ani. Toate studiile de specialitate pun în lumină faptul că generaţia de după război a trăit cel mai bine, a avut cele mai multe avantaje şi are cele mai mari pensii. Copiii acestei generaţii nu mai au în faţa lor aceleaşi perspective, vor trebui să accepte o lume nesigură cu multe incertitudini profesionale şi securitare, cu mai mult stres şi cu mai multă angoasă, să muncească mai mult câştigând mai puţin. Rămân stupefiat uneori când încă din anii studenţiei li se spune tinerilor să se gândească la pensie… Altfel spus sunt avertizaţi că timpul trece repede şi că riscă să se trezească defavorizaţi în pragul bătrâneţii. Cum să te gândeşti la pensie când ai 20 de ani? Este împotriva naturii. Dacă tinerii s-ar gândi la pensie nu ar mai visa, nu s-ar mai inflama în faţa vieţii, nu s-ar mai «dezlănţui» imaginativ şi pe planul creaţiei. La 20 de ani eşti nemuritor, nu te gândeşti la bătrâneţe…
Am să pun punct acestui articol pentru că de fapt nu-mi place să-l scriu. La cei 63 de ani ai mei sunt nemuritor, nu mă gândesc la bătrâneţe şi am atâtea alte lucruri de scris şi de făcut.
(N. R. – Preluare de pe blogul autorului)
Matei VIŞNIEC