Filosof şi eseist de seamă, Vianu Mureşan s-a născut la 20 februarie 1969, în localitatea Vicea, din judeţul Maramureş. De formaţie academică clujeană, este un spirit ales, preocupat de viaţa ideilor, cu un doctorat despre figurile alterităţii la Emmanuel Lévinas. Spune că inteligenţa artificială este o ars combinatoria, un joc infinit între cuvinte, propoziţii, imagini, idei, care poate să prolifereze la infinit texte, dar aceste texte sunt irelevante pentru om, întrucât întreaga literatură vie este rezultatul unor forme de trăire ale unor oameni vii.
(Continuare din numărul trecut)
Și mai am o amintire cu ea, e vorba despre lăutul părului, se întâmpla afară, în curte, în fiecare săptămână. Părea o imagine aproape mitologică să o vezi pe bunica îmbrăcată în cămaşa ei albă, făcută din cânepă sau din in, cum îşi desface părul, de altfel îl purta tot timpul prins, părul cobora până în pământ şi-l dădea cu petrol şi-l pieptăna, ceea ce dura foarte mult timp. Această imagine mi se părea extraordinar de poetică, de frumoasă. I-a supravieţuit bunicului vreo doi sau trei ani, avea 84 de ani când a murit. Străbunicul, tatăl bunicului a trăit 93 de ani şi, în ziua în care a murit, a muncit în atelierul lui de tâmplărie. În prima parte a zilei a lucrat cu tesla, la ora amiezii a venit să ia masa, a mâncat şi în momentul în care s-a ridicat de la masă şi a vrut să iasă pe prispă, unde de obicei îşi aprindea pipa, fuma o dată pe zi şi privea în zare, s-a ridicat de pe scaun, a căzut şi a murit.
– Povestiţi-mi o întâmplare din copilărie, trăită cu inima.
– O să vă povestesc o întâmplare care mi se pare ciudată şi greu de explicat şi acum. La ţară, oamenii vorbeau despre faptul că ai dat în „urmă rea”. Termenul acesta era legat de anumite locuri în pădure sau în hotarul satului. Într-o seară, când eram împreună cu un frate şi mergeam să aducem iarbă pentru vite, pentru că erau veri secetoase, caii au început să se rotească incontrolabil în cerc, timp de vreo trei ore, şi nu am putut să-i strunim. Mergeam pe un drum, ne întorceam, reveneam de unde am pornit şi nu ne puteam orienta. După o vreme, vraja s-a risipit şi am reuşit să ţinem drumul spre casă. Eu nu spun că a fost un portal sau că a fost ceva legat de o altă dimensiune, aş fi naiv să dau o astfel de interpretare. În orice caz, în lumea satului în care noi trăiam, existau astfel de fenomene de realism magic.
„M-a definit şi mă defineşte fiecare carte pe care o scriu, fiecare gest intelectual pe care-l fac”
– Credeţi în ideea că omul este supus unui destin implacabil, pe care nu îl poate schimba indiferent de efortul pe care l-ar depune?
– N-aş vrea să văd destinul ca pe un zid gata construit la care noi nu putem să adăugăm sau să schimbăm mai nimic. De vreme ce noi avem o structură determinată genetic, este limpede că suntem determinaţi. Eu mă nasc cu anumite date, ţin de o anumită rasă, am sexul bărbătesc, moştenesc genele părinţilor mei, strămoşilor mei. Deci, din acest punct de vedere, nu există niciun fel de alegere, în mare parte structura noastră fizică, psihică sunt predeterminate. Iar acestea fac parte din destin, aceste lucruri nu pot fi schimbate. Însă, atâta vreme cât noi avem în plus, pe lângă această determinare genetică, conştiinţă, avem minte, avem educaţie, avem criterii, ceva anume poate să fie schimbat şi mă gândesc la faptul că pe mine mă sfătuiau cei din familie, alături de profesorii din liceu, să urmez o carieră juridică, să dau admitere la Facultatea de Drept. Spre sfârşitul anilor ’80, când am terminat eu liceul, să fii judecător sau avocat era o garanţie pentru prosperitate, pentru o viaţă realizată. Or, toate aceste sfaturi eu le-am luat în serios până prin clasa a douăsprezecea, când, dintr-o dată, printr-un fel de iluminare, mi s-au părut ridicole, mi s-au părut că nu mă definesc. Mă interesa cu totul şi cu totul altceva. Şi am ales, am renunţat la Facultatea de Drept cu riscul de a nu intra la facultate din prima, m-am înscris la Filosofie, pentru că asta îmi plăcea. Ei, iată, acesta-i un moment de alegere. Dacă totul era determinat şi totul prescris, atunci aş fi urmat linia înspre care toţi mă îndemnau, dar au existat anumite momente în care ceva din discernământul, din conştiinţa, din sensibilitatea, din felul în care îţi imaginezi tu icoana ta peste timp, m-au făcut să aleg altceva. Acest cuvânt, icoană, îl spun într-un sens sublim, pentru că fiecare are o reprezentare a ce vrea să devină. Investeşti atâta emoţie şi atâta voinţă, dorinţă, râvnă în a te proiecta peste timp într-un fel, încât acest lucru devine aproape o icoană de sine. Ei, icoana mea arăta altfel decât icoana unui avocat sau unui procuror. Şi atunci am avut un moment dramatic, mi-am schimbat planul şi acel moment a decis evoluţia mea până în ziua de azi. Dar nu pot să spun că a fost determinat de altceva decât de o frământare a conştiinţei mele şi a voinţei mele. Am făcut o alegere cu care sunt mulţumit. Mă interesează viaţa ideilor. M-a definit şi mă defineşte fiecare carte pe care o scriu, fiecare gest intelectual pe care-l fac.
– Necazurile ne vin de la greşeli?
– Necazul în sine, suferinţa, frustrarea, dezamăgirea, toate acestea sunt forme de învăţare, de cunoaştere. Mulţi sunt depresivi acum fără să fi avut niciun fel de problemă. E o stare care se alimentează oarecum de la sine. Pur şi simplu, nu găsesc direcţia sau sensul propriei vieţi. Nu văd ieşirile sau nu au credinţe în care să creadă. Credinţa este încercată, credinţa este pusă tot timpul în situaţia în care să îşi dovedească autenticitatea în faţa lui Dumnezeu. Trebuie să găseşti cauza, care este semnificaţia, ce urmează să înveţi tu să se întâmple bun cu tine, pornind de la această situaţie dramatică care a venit împotriva voinţei tale. Nu este interesantă pentru om o viaţă lipsită de probleme, pentru că natura biologică ne predispune la asta. Dacă nu era această viaţă, nu era bucuria omului, bucuria cunoaşterii, a iubirii, bucuria ataşamentului faţă de copii, faţă de părinţi, faţă de prieteni, bucuria de a privi în ochi, de a vedea surâsul, zâmbetul cuiva. Toate acestea nu ţin de meritul omului. Nu au egal. Noi ne naştem şi putem să zâmbim, putem să gândim, să comunicăm, să ne transmitem tot felul de impresii, de idei, cunoştinţe, să împărtăşim momente frumoase de viaţă şi ele sunt date de Dumnezeu. Învăţăm, eventual, doar să ne folosim de ele. Viaţa, ca atare, neînţeleasă în miracolul ei, este ceea ce moştenim de la Dumnezeu de fapt.
A consemnat Violeta MOŞU