Fără şcoală, opera-i goală.
Fără studiu, e doar un preludiu.
Fără transpiraţie e doar aspiraţie.
Dar fără har, e în zadar.
● Astăzi mă minunez de consecvenţa, de răbdarea, de insistenţa cu care atacam toţi, în tinereţe, editurile, un fel de paradisuri în care tronau cenzorii, redactorii de carte, directorii, activiştii, ariviştii, securiştii… Astăzi n-aş mai avea aceeaşi răbdare, decât poet în aşa condiţii, umilit de o mulţime de „zerouri culturale”, puse pe funcţii, mai bine pustnic, supus trăirilor interioare, în munţii Neamţului. Dar atunci nu aveam dimensiunea umilinţei, nu ştiam şi alte variante de a trăi, născuţii în lagăr se jucau firesc cu gratiile, cu cătuşele părinţilor, le luau drept jucării tentante.
● Cel mai greu este să scrii simplu. Simplitatea se învaţă, se exersează. Ne naştem extrem de simpli, apoi ne complicăm până la pierderea de sine. Regăsirea simplităţii e expresia talentului. Ce e mai simplu decât să spui: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”…? De fapt, omul se sufocă, moare, pentru că nu se poate exprima.
● Cu aceleaşi cuvinte scrii şi Biblia, scrii şi Demonii lui Dostoievski, scrii şi Upanişadele. Dar şi ordinele de condamnare la moarte. Numai că le ordonezi altfel, numai că sufletul şi harul sunt altele.
● Poezia fără mistică e ca orizontul fără iluzia nesfârşitului, e ca apa curgătoare fără susur, fără matcă. Metafora, epitetul, alegoria, adică tot ce înfrumuseţează textul, fac parte dintr-o recuzită a misticului, a transcendentului. Omul e măsura lucrurilor, arta e măsura duhului care mişcă lucrurile. Toţi am fost pe drumul Damascului, toţi am avut posibilitatea întâlnirii cu Dumnezeu, numai că nu toţi am fost atenţi, nu toţi am ştiut cu cine trebuia să ne întâlnim. Că, vorba filosofului, până la urmă găseşti cu adevărat numai ceea ce ştii că trebuie să cauţi. Găseşti numai ceea ce ai aflat deja.
● Fiecare om care se naşte conţine certitudinea care face omenirea descifrabilă şi esenţa nemuririi posibilă. Copilul este momentul de sublimare a eternităţii, şi chiar aventura sa pământeană ne întăreşte ideea că fiecare ratare acunde o mare izbândă. Dacă unul la un milion sau la o sută de milioane s-ar naşte ca natură excepţională, după modelul Christic, vă daţi seama ce joc al sorţii ar deveni viaţa?
● Dacă m-ar pune cineva să caracterizez rapid pe scriitorul român de azi, aş spune că e un salahor care lucrează fără plată la o construcţie care nu are niciun plan arhitectural; care îşi admiră partea lui de zid cu atâta zel încât nu bagă de seamă palma de construcţie a vecinului; care dacă i se dărâmă partea „de operă”, dă vina pe umbra păsărilor călătoare; iar dacă îşi ratează, în final, construcţia, spune, aranjând gulerul paharului cu bere: Am ratat totul dar, faţă de alţii, măcar am avut ce rata!
● Nu va dispărea Literatura, cu siguranţă, omul nu poate omorî povestea fără să se autodistrugă. Fuga sau izgonirea din poveste ar fi a doua izgonire din paradis. După izgonirea iniţială din paradis, omul a căzut în poveste; din poveste nu poate fi izgonit decât în animalitate.
După atâtea genii care au apărut în viaţa noastră literară, toate recunoscute ele între ele, mi-e dor şi de un talent. Un talent pur şi simplu.
(N. R. – Selecţii din volumul Jurnal de campanie, în curs de apariţie)
Adrian ALUI GHEORGHE