În vremea noastră, când România este cutremurată de permanenta şi mereu ineficienta luptă cu vechea şi nemuritoare corupţie, când examenele în şcoli se organizează cu poliţia la uşă şi cu mai mulţi procurori decât profesori în cancelarii, se cade să povestesc o faptă, nu de arme, ci de înaltă moralitate, realizată de patru învăţători, cu toţii ofiţeri, comandanţi cu diferite grade într-un detaşament cu efectivul unui batalion, trimişi pe linia Focşani – Nămoloasa – Galaţi, să construiască inutilele cazemate ale căror ruine se mai văd încă prin acele locuri.
Învăţătorii luptaseră în Răsărit, unde fuseseră cu toţii răniţi şi, devenind necombatanţi, în ziua de 20 august 1944, slujeau patria trudind la un zid de apărare în faţa Armatei Roşii, venită din victorie în victorie până în Moldova noastră, pe linia Paşcani – Iaşi. Ei erau: Neculai Mancaş, din Dobreni, comandant de batalion, Laurenţiu Turcu, din Tupilaţi, Gheorghe Mancaş, din Bârgăuani şi Titus Popescu, din Valea Lupului, Buzău, cu toţii comandanţi de companii. (N.B. Cei doi cu numele Mancaş nu erau rude.)
În ziua de 21 august, după ce, cu puţine ore mai înainte, ruşii rupseseră frontul la Iaşi înaintând destul de repede, comandantul detaşamentului a primit ordinul de a pleca imediat în retragere, cu trupa, armamentul, uneltele şi restul echipamentului, către sediul regimentelor „15 Războieni” şi „55 infanterie”, la Piatra Olt, evident, în Oltenia.
În armată, ordinul se execută! Aşa că, după ce s-au sfătuit, agonisind şi păreri ale plutonierilor bătrâni şi frecaţi cu toate alifiile cătăniei, au adunat trupa, au comunicat ce se va întâmpla şi au dat ordinul de drum.
„Camarazi, a cuvântat la urmă comandantul, vin zile grele, pentru că trebuie să ne retragem către Oltenia şi s-ar putea să ne prindă din urmă ruşii. Prin urmare, cine are haine civile să le îmbrace imediat. Cine nu are, caută în sat şi nu se poate să nu vă ajute oamenii cu nişte vechituri. Păstraţi bocancii, fiindcă avem drum lung. Nu vă radeţi şi nu vă prea spălaţi. Cine fuge azi sau pe drum trebuie să ştie că, odată ce ajungem la Piatra – Olt, îl dăm dezertor. Şi acum, gradaţii la mine!”
Câţiva soldaţi au şters-o de îndată, cum era de aşteptat. Se săturaseră de război şi de muncă inutilă. Gradaţii, plutonieri şi sergenţi, au muncit toată noaptea, alături de ofiţeri şi de tâmplarii batalionului, transformând căruţele militare în şarabane ţigăneşti, cu coviltire din pânză veche şi peticită; au confecţionat cu grijă mare funduri duble la coşul carelor, realizând astfel loc pentru a depozita zestrea batalionului: armele, uneltele, mă rog, tot ce a încăput acolo.
Banii unităţii, o sumă importantă ce reprezenta costul muncii, carburanţii, materiale, soldele, valoarea alimentelor pentru două luni de zile, august şi septembrie, pentru vreo cinci sute de oameni, au fost încredinţaţi soldatului Nicu Aglaiei, paracliser şi om de încredere al preotului din Dobreni, un bărbat cu chipul supt şi ochi lăcrimoşi, bun actor după învăţătura de atâţia ani cât fusese ţârcovnic la biserică. I s-a încredinţat rolul de căldărar cerşetor venit din „Transmisa” (adică Transnistria) şi aflat în drum către casă.
Caii frumoşi, bine hrăniţi şi îngrijiţi ca la armată, au fost schimbaţi cu trăgători mai costelivi, care să nu ispitească ochii cunoscători ai eventualilor cazaci veniţi din urmă.
Aşa, pe eşaloane mici, de câte patru-cinci drumeţi şi având două căruţe pentru fiecare pluton, au pornit pe jos, după vechea şi nedezminţita tradiţie a oştirii române, umblând numai pe drumuri secundare şi comunale, fără să bată la ochi, amestecaţi în gloatele de refugiaţi, căci zeci de mii de români din Basarabia şi din Moldova fugeau din calea ruşilor.
Situaţia a devenit foarte complicată în seara de 23 august, când România a întors armele. Evenimentul avea să micşoreze dramatic numărul soldaţilor, dar, spre cinstea lor, gradaţii nu au dezertat, ci şi-au pregătit automatele bine alimentate, pentru orice eventualitate. Nemţii însă nu ştiau cum să se replieze mai iute şi nu erau interesaţi defel de nişte bieţi nomazi flămânzi.
Mai cu ce luaseră ca hrană uscată în căruţe, pesmeţi cazoni şi conserve de carne cu şi fără de fasole, mai cu mila sătenilor, care îi credeau civili refugiaţi şi îi aprovizionau cu alimente, regrupându-se câţi mai rămăseseră în fiecare seară şi stabilind planul de marş pentru ziua următoare, continuau periplul.
Când i-au ajuns din urmă sovieticii, amalgam multinaţional, s-a văzut că planul cu travestirea, după sfatul sergentului Scânteie din Monteoru, a fost salutar. Dedaţi la jaf, „eliberatorii” lăsau pustiite satele prin care treceau, ca după lăcuste. Dar ce să ia de la nişte bieţi nomazi? Gloabele obosite? Că altceva, davai! davai! nu păreau să aibă în căruţele cu coviltire cârpite şi ponosite. Prea deştepţi nu au fost ostaşii victorioşi, osteniţi şi jerpeliţi şi ei, vai de capul lor, altminteri s-ar fi mirat că nu apar la vedere copiii şi nevestele. Poate vor fi cugetat că pruncii şatrei au pierit de foame în Transnistria, iar femeile se ascund de dragostea flămândă, ostăşească, sovietică.
Pericolul era imens, căci, dacă nemţii în primele zile, şi mai pe urmă ruşii ar fi descoperit adevărata identitate a „nomazilor”, mai ales ar fi găsit bagajele şi armele lor, nu aveau scăpare, fiind consideraţi şi de unii şi de alţii drept partizani. De aceea, ofiţerii păstraseră bine ascunse pistoalele Beretta, jucării mortale, iar gradaţii aveau la îndemână pistoalele automate Oriţa, gândind cu toţii să-şi vândă scump viaţa, ca ostaşi adevăraţi!
Între timp, în debandada acelor zile prea lungi, dispăreau milioane din banii armatei şi se pierdeau casele de fier prin păduri, ca în cazul celei descoperite cu bun folos, în codrii Tarcăului, de viitorul vizitiu al Liceului „Carol I” din Bicaz, tânărul recrut Başa, devenit pe dată gospodar înstărit şi însurat cu cea mai frumoasă fată din sat (care l-a şi părăsit în anii şantierului, fugind de acasă cu un tânăr inginer!).
Vae victis!
Deşirată astfel, unitatea nemţeană a parcurs un obositor şi lung drum foarte cotit, ferită de ochi indiscreţi, prin Vădeni, Baldovineşti, Siliştea, Romanu, Gemenele, Movila Miresii, Jirlău, Galbenu, C.A. Rosetti, Balta Albă, Movila Oii, Smeeni, Monteoru, Boldeşti, Mănăstirea, Curcani, Călugăreni, Drăgăneşti, Dobroteşti, Piatra Olt, sute de kilometri, în trei săptămâni de marş.
Procesul verbal pentru predarea zestrei şi a banilor batalionului, aflat în arhiva Armatei, consemnează că unitatea de nemţeni, condusă de cei patru ofiţeri, Turcu Laurenţiu, Mancaş Gheorghe, Popescu Titus şi Mancaş Neculai, în calitate de comandant, a predat tot inventarul, până la un capăt de aţă şi, fiindcă nu existau în circulaţie submultipli ai leului, iar contul se încheia cu 59 de bani, comandantul a plătit în plus 41 de bani, rotunjind suma la un leu!
Faptă excepţională a învăţătorilor? Nu am căderea să o judec eu după atâta amar de vreme. Dar onestitate, multă onestitate, într-o vreme cumplită, asta da!
Mihai-Emilian MANCAŞ