Pentru Cetatea Muşatină a Romanului recenta răsturnare a celor două clepsidre, una a secolelor, şi o alta a mileniilor a fost precedată de o crestătură sacră de răboj, care aduce aminte creştinilor că Sfântul Locaş de închinăciune al Episcopiei numără în această toamnă sute de ani de atestare documentară, de când şi-a deschis porţile sale de har, şi înspre ceruri şi către pământ. O îngenunchere smerită dăruită pios şi unui loc al faptelor şi unui timp al istoriei, care acum, amândouă, sub blagoslovenie şi gând se alătură unul de celălalt şi împreună ni se deschid nouă, din nou.
Veacuri de preamărire a înălţimilor sfinte şi de preţuire a fiinţării noastre zilnice, de meditaţie cucernică şi de îmbrăţişare înţeleaptă a veşniciei cu vremelnicia…
Să ne apropiem pas cu pas, şi să pătrundem, gând cu gând, în această pravoslavnică zidire episcopală, plecându-ne, la început, fiinţa noastră umilă şi ridicându-ne, apoi, privirile încărcate de harul firesc al cunoaşterii. O zăbovire în care ochii noştri să admire, spiritual bogăţia artistică a acestui locaş, măiestria fără pereche a făurarilor lui, ca şi canoanele strădaniilor lor întru cele ale frumosului. Sunt multe motivaţiile unui astfel de demers, dar intenţia noastră de acum este de a surprinde măsura în care dăltuirile arhitectonice ale zidirii se alătură între ele, când în unitate armonică şi când în diversitate polifonică, apelând pentru aceasta, la cele două modele de pluralitate ale frumosului sonor.
* O verticalitate de forme şi lumini
După ce am trecut, mai întâi, pe sub acea elansare superlativă de armonii care este Turnul Clopotniţă de la intrare, suntem întâmpinaţi, de departe, de o atare unitate a exteriorului Bisericii şi a întregului ca şi a unor tăieturi parţiale şi a ferestrelor şi contraforturilor bine distanţaţi, ca şi a complexului-portal în sine, lateral şi nu frontal. O întruchipare de neegalată suficienţă armonică o constituie recenta elansare a turnului singular, a cărui geometrie vecină cu imponderabilul, se acordă de minune cu broderiile în zid ale suprafeţelor de bază. Un exterior redus la câteva co-armonii majore care conferă întregii zidiri modestie vizualică şi bogăţie interiorizată în gând.
Pătrunşi în interior şi trecând peste acel spaţiu de rabatare înspre axa centrală a Bisericii, suntem întâmpinaţi de îndată, de un acordaj tridimensional, la care linearitatea adâncimii se împleteşte sublim cu multitudinea de forme ordonate ale fundalului şi cu elansările ortogonale şi curbe ale boltirilor. Pentru început, privirea ne este oprită de arhitectura verticalică a pronaosului, perfect echilibrată şi încununată solemn de către arcadele în penumbră ale coronamentului. Linii categorice, creionate proporţionat şi terminate clasic cu ornamentaţia de zidărie caracteristică unor astfel de volume, de la care pornesc în arcuire, binar şi simplu, suprafeţe curbe ale boltirilor de sus. Se impune apoi, superlativă, arcuirea de o rară distribuire a proporţiilor a bolţii centrale. O verticalitate de forme şi lumini, aşezată echilibrat pe acele patru pandantive şi reprezentând perfecţiunea lumii cereşti de deasupra noastră. Detaşate, parcă, de pământeasca atracţie înspre adâncimi, se desfac în aer corolele de cristal ale candelabrelor, în spatele cărora se prefigurează metafizic făurită din părere şi aur, catedrala de perfecţiune a catapetesmei. Un acordaj armonic, care strecoară în noi statornicia unei veşnicii şi nu festivul unei solemnităţi, a unui „memento” despre un dincolo şi mai puţin al unui „in gloriam” al vieţii din jur.
* Pelerin în voalajul penumbrelor
Existentă, dar nu dominantă, indirectă şi subordonată tridimensionalităţii, ni se oferă şi o faţetă a polifonismului. Fiind o artă statică, arhitectura cultivă, infrastructural armonia şi nu polifonia, cea de-a doua aparţinând proceselor fluente. De aceea, noi o considerăm pe aceasta din urmă mai mult ca pe o metaforă, ca pe o oprire statuară a unei deveniri complexe, sau ca pe o reverberaţie pe care monumentalul o are în devenirea continuă a sensibilităţii noastre. În exterior, zidirea Episcopiei nu oferă un astfel de „contrapunct static”, ci doar câteva simetrii, ca şi acea diversitate a ornamentelor din piatră aflate în unghiul de ogivă al ferestrelor. Bisericile ortodoxe se caracterizează printr-o atotcuprinzătoare pictură interioară, care uneori se extinde voroneţian şi în exterior, care pictură constituie tocmai un astfel de „stop-contrapunctic” al unei dinamici complexe. Oprindu-ne, odată pătrunşi în interior, la pictura bogată a Episcopiei, ne aflăm, de la o secvenţă la alta, aflată mai la înălţime sau în voalajul penumbrelor, tocmai în faţa unei astfel de polifonii. O polifonie care, acum, este scoasă şi mai mult în evidenţă, datorită prim-planului bizantin caracteristic, lipsit de o perspectivă declarată. O multitudine de personaje şi structuri existenţiale, de atitudini gestice şi de expresii ale figurilor umane, se împletesc, epic şi dramatic, într-o polifonie şi sacră şi pământească, oprită pe loc pentru o clipă şi pentru totdeauna, în nemişcarea complexă a frescelor. O astfel de polifonie, în tăcere şi umbră, în aleatorismul căruia numărul de „voci” plastice depăşeşte acum, uriaş de mult, pe acel folosit în „arta portativului”.
Aspectul unei astfel de eterogenităţi artistice îi mai putem delimita, tot vizualic, şi prin acea întrepătrundere unitară a unor multitudini de modele stilistice. În felul acesta, Edificiul episcopal al oraşului muşatin ne oferă o însumare echilibrată de astfel de stiluri, din care să amintim pe cel cardinale: romanicul sănătos şi defensiv, al zidăriei exterioare, goticul genetic al ferestrelor, renascentismul proporţionat al arcadelor, bizantinismul circularic al bolţilor, explozia reţinută a barocului de la catapeteasmă, romantismul unui miraj optic emanat de către candelabre, realismul, ajuns uneori până la naturalism al scenelor pictate, ca şi bogăţia de simbolism hieratic, ce emană de peste tot.
O întâlnire estetică cu împletirea echilibrată a unor armonii şi polifonii artistice, existente simbiotic şi simultan, la zidirea sacră a Bisericii episcopale din Roman şi nu succesive, asemenea unui „Preludiu şi Fugă” de Bach. O coexistenţă şi materială, dar şi spirituală, şi a artisticului plastic, dar şi a trăirilor noastre sufleteşti, ale nouă, cei care, acum, îndepărtându-ne de acest locaş al purităţii existenţiale, ducem cu noi plenitudinea unor înfiorări interioare armonice, dar şi ne re-contopim, apoi, cu polifonia eterogenă a vieţii de zi cu zi.
Gheorghe A. M. CIOBANU