Domnule Mocanu, salvaţi-ne!
Pentru persoanele care l-au cunoscut pe profesorul Eugen Mocanu, din Tazlău, cuvintele de mai sus, ce ţin loc de titlu, pot să pară, cel puţin, ciudate. Profesorul Eugen Mocanu era un om firav, ca structură fizică, era chiar fragil. Şi, atunci, pe cine putea el să salveze? Sunt, totuşi, cuvintele ce cuprind în ele cea mai veche şi completă amintire, pe care o am din vremea când am fost colega lui de facultate, de an şi de grupă.
Se spune că, pentru a fixa o idee, nu e nevoie de cuie, ci de argumente.
Făcând un arc peste timp şi, dorind să fixez nişte idei despre fostul meu coleg, am încercat să adun argumente. Numai că, n-a fost o intreprindere prea uşoară. De atunci s-au scurs peste 60 de ani. La întâlnirile noastre de promoţie: 10, 20, 30, 40, 50, 55 de ani de la absolvirea facultăţii, când ne-am mai reîmprospătat amintirile, Eugen Mocanu n-a fost cu noi. Când am marcat 50 de ani, am fost puţini, dar am reuşit să scoatem o carte, în care i-am evocat şi pe cei absenţi de la întâlnire şi pe cei plecaţi în lumea umbrelor. Pe toţi i-am pomenit, şi cu toate cele creştineşti, în capela Institutului Teologic din Iaşi. La 55 de ani de la absolvire am fost şi mai puţini. Şi de data aceasta i-am evocat pe toţi cei absenţi. Aşadar, din „cioburi de amintiri” şi din puţinele date inserate în cartea promoţiei noastre, încerc să conturez profilul d-lui Mocanu. Aşa-i spuneam noi, colegii lui de grupă, domnul Mocanu, din respect pentru că era cu vreo 10 ani mai mare ca noi şi pentru ce şi cât ştia. Mi-a rămas în minte o remarcă a poetului, profesorului şi matematicianului Cezar Ţucu, din Tazlău, dintr-un interviu publicat în Revista „Conta” când, întrebat fiind ce-l leagă de Tazlău, a spus că, acest colţ de ţară este „Legendarul loc al Creatorului”, amintind mănăstirile ridicate aici şi personalităţile care au trăit sau au poposit în această localitate.
Pe lângă cariera pedagogică, de profesor la Şcoala Generală din Tazlău, dl. Mocanu a fost şi creator de literatură, publicând versuri şi proză în mai multe reviste şi, câţiva ani, până la desfiinţarea temporară, a fost colaborator constant al postului de „Radio Iaşi” (se întâmpla prin anii î80). Îmi place să cred că dl. Mocanu are locul lui în galeria oamenilor de valoare, care au populat Tazlăul. Poate n-ar fi lipsit de interes ca cineva să-i adune, într-un volum, creaţiile literare şi reproducerile după picturile realizate de el.
Reluând firul amintirilor, chiar dacă nu mai ştiu o dată exactă, pot afirma că dl. Mocanu a revenit la facultate în a doua parte a anului 1953, pe când eram în anul I la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Eram în grupa 214 (a treia în ordine numerică), o grupă eterogenă, ca vârstă şi ca instrucţie: absolvenţi de liceu teoretic, pedagogic şi tehnic, nume care nu se prea încadrau în regulă: soţii de profesori universitari, colegi cu armata făcută, alţii după nişte ani de serviciu, unii şi cu încercări literare publicate. Când a revenit la facultate, ca student deja cunoscut, şi Eugen Mocanu a optat pentru grupa noastră, o grupă bună, atât ca performanţă şcolară, cât şi ca atmosferă de lucru şi convieţuire. Deşi aveam în noi dorinţa de informare şi formare, toţi din grupă încheind anul fără restanţe şi, unii chiar cu distincţii, nu prea ne înghesuiam să vorbim la seminarii. Se instaurase un obicei, ce ne convenea de minune. La seminarul de Istoria Literaturii Române şi nu numai, cei care eram lângă dl. Mocanu îi şopteam: salvaţi-ne, şi dl. Mocanu ne salva. Vorbea toată ora. Se făcea o linişte deplină ca să nu ne scape nici o afirmaţie, nici un argument; uneori luam şi notiţe. Dl. Mocanu avea unele infirmităţi fizice, între care şi o dificultate în vorbire. Vocea lui nu avea amplitudine, de aceea, nici pe scaun nu se mişca nimeni.
Amintindu-mi de acele momente, gândul mă poartă spre o maximă ce vine din înţelepciunea lumii: Învăţătura e o perlă, o avere mare, pe care rudele n-o pot împărţi între ele, nici hoţii fura şi care nu se împuţinează prin dăruire.
Privind în urmă, aş putea afirma că dl. Mocanu ne-a dăruit nu doar cunoştinţele sale pline de rigoare şi de inteligenţă, dar a fost cel puţin pentru mine, un model de generozitate, modestie şi calm.
S-a întâmplat ca, odată, să fiu în prima bancă şi domnul asistent Dan Hăulică – academicianul de mai târziu – să aşeze în faţa mea nişte volume cu opera lui G. Bacovia. Mi-a arătat o reproducere fotografică, întrebându-mă direct: „ce vă sugerează figura poetului?”.
I-am răspuns spontan: „pare un martir”. „Foarte originală şi interesantă remarca”, a fost aprecierea asistentului.
Mi-a cerut să vorbesc despre G. Bacovia şi, dacă ştiu, să recit din versurile lui. Am spus şi eu ce ştiam din lectura poeziilor şi din bibliografia parcursă. Am recitat poezia „Liceu”: „Liceu – cimitir / Al tinereţii mele …”, în care mă regăseam ca fostă elevă a unui liceu pedagogic, în internatul căruia am trăit patru ani fără încălzire şi în cantina căruia mâncarea de bază era varza fiartă, în care şoriciul cu tot cu păr pe el, ţinea loc de friptură. Cred că a fost prima dată când am vorbit la seminar. Îmi amintesc că, în pauză, dl. Mocanu a venit lângă mine şi m-a copleşit cu aprecieri şi încurajări. Râdea cu poftă, în cascade, când ne povesteau colegii întâmplări hazlii din stagiul lor militar, din luna lor de armată. Era tonic, deschis.
Amintirea care îmi răscoleşte şi astăzi sufletul, a avut un început romantic şi un sfârşit tragic. Eram în ultimul an de facultate şi am ieşit, ca de fiecare dată, în grup, din universitate, îndreptându-ne spre „Fundaţie”. Cei care aveau bursă, se duceau la cantina „Iustin Georgescu”, iar eu, care n-aveam drept de bursă, nici acces în cămin, din motive exterioare rezultatelor mele la învăţătură, îmi continuam drumul. De cele mai multe ori, mă duceam în piaţa „Sf. Spiridon” şi cumpăram un sfert de pâine neagră, caldă, ce-mi ţinea loc de prânz. Apoi, intram în sala de lectură a Bibliotecii Universitare, unde citeam până aproape de orele 16, când aveam, de 3-4 ori pe săptămână seminarii, între orele 16-20. Acolo, în sala de lectură, îl găseam, deseori, pe dl. Mocanu.
Reluând firul amintirii de mai sus, în acea zi „neagră”, aşa cum mergeam pe trotuar, în grup, dl. Mocanu s-a ridicat pe vârfuri, a făcut un salt şi a rupt o crenguţă cu flori de tei, era în vremea teilor înfloriţi. Cred că ar fi vrut s-o ofere colegei noastre de lângă el, fiind cu ea în faţa grupului nostru. A căzut şi nu s-a mai putut ridica. Coloana vertebrală, poate şi alte părţi din corpul lui fragil, au cedat din nou. A fost luat cu salvarea şi, până am terminat facultatea, el n-a mai revenit. Ne-am reîntâlnit, peste ani, în judeţul nostru, de câteva ori la Biblioteca Judeţeană, locul meu de muncă, alteori la Tazlău, unde era el.
Recent, l-am contactat pe fostul bibliotecar comunal, Radu Dănăilă, pe care-l apreciam, pentru dedicaţia lui profesională, pe când făceam „îndrumare şi control” (potrivit fişei postului) la bibliotecile publice din judeţ, care mi-a furnizat câteva date biografice privindu-l pe dl. Mocanu. Aşa am aflat că s-a născut în anul 1924, în Tazlău, că a fost elev al Liceului „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ, că la o oră de sport, a suferit un accident grav, în urma căruia a rămas cu infirmităţi, ce i-au marcat existenţa. Am mai aflat că a funcţionat, ca profesor, la Şcoala Generală din Tazlău şi că a decedat în anul 1986.
În încheierea acestor însemnări, spicuiesc câteva fragmente dintr-o scrisoare, pe care i-a adresat-o unui fost coleg de grupă, din Spitalul de specialitate Vârful-Câmpului, Botoşani (9 dec.1985) unde era internat de mai multă vreme şi care pot să arunce încă o lumină asupra profilului intelectual şi moral al d-lui Mocanu: „Nepoata îmi spune că tăzlăoanii mă roagă să le pictez în ulei peisaje (le pictasem la unii)… Eu jinduiesc, însă, jinduiesc, şi căldura din timpul iernii, cu fag de cel bun, uscat, şi peisajul, fie el şi hibernal. În America de m-aş afla, cu dolari, şi nu mi-ar trebui altceva decât un bordei la Tazlău, cu un sac de mălai şi curechi în poloboc”.
Colegul nostru, Vasile Filip, căruia i-a fost adresată scrisoarea (a şi fost la el), încheie astfel însemnările despre Eugen Mocanu cuprinse în carte: „Ultimele scrisori, tragice, greu de descifrat m-au făcut să tresar. Ele prevesteau sfârşitul şi erau datate 20 şi 22 iunie 1986 … (Eugen Mocanu. În cartea: „Promoţia ̕57. Facultatea de Filologie/Istorie, Secţia Limba şi Literatura Română”. Ediţia a II-a, Iaşi 2009, pp.356-358. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”- Iaşi)
Parafrazându-l pe Aristotel putem spune că domnului Eugen Mocanu, „amare i-au fost rădăcinile învăţăturii, dar roadele i-au fost totuşi, dulci, folositoare chiar şi altora”.
P.S.
În tendinţele actuale, care împing publicaţiile periodice de pe suportul de hârtie în imensa lume virtuală, plină de oportunităţi şi provocări a Internetului, existenţa şi rezistenţa revistei „Apostolul” mi se par un vis frumos, o întreprindere, unde cred că, oricărui redactor, ziarist şi colaborator care se respectă, îi face plăcere să lucreze şi să contribuie la închegarea fiecărui număr.
Mă simt ataşată valorilor promovate de revista „Apostolul”. O citesc cu interes şi plăcere.
Felicitări tuturor celor ce fac posibilă apariţia „Apostolului”.
Elena DIDOIU