Pentru cei din generaţia mea, devoratori de cărţi şi de filme bune, titlul este un flash-back spre celebrul film al anilor ’60, al nu mai puţin celebrului Alain Resnais, „Hiroshima, mon amour”. 
L-am ales din acest motiv, dar şi pentru că el exprimă mulţimea de trăiri transformate în timp într-una din marile şi statornicile mele iubiri, Parisul. Contactul s-a făcut indirect şi „à la longue” încă din copilărie, cînd auzeam expresia „Că doar n-oi fi venit de la Paris!”. Mai apoi în podul casei am găsit un manual vechi de franceză de-al unui frate al mamei ce făcuse seminarul. După primele lecţii cu „Qu’est-ce que c’est?”, urmau altele cu imagini din Paris, miraculoase pentru mine, ce veneau din altă lume, un alt univers: Turnul Eiffel, Notre Dame.
Au urmat apoi lecturile din Hugo, „Notre Dame de Paris” şi „Mizerabilii”, din Zola- „ La Paradisul femeilor” sau Anatole France cu calda descriere a Parisului din „Crima lui Sylvestre Bonnard”.
Liceul, facultatea nu au făcut decît să exacerbeze acest sentiment pentru Paris. Erau însă vremuri cînd colindam doar cu gîndul pe harta Europei.
Cum era aşadar să ratez prima mea întîlnire cu Parisul? Ea s-a produs într-un mod aproape imprevizibil, acum cîţiva ani, într-un aprilie rece, cînd din mijlocul Masivului Central, din Vichy unde eram la un stagiu de formare, ne-am hotărît, patru colegi (Ramon-portughez, Rodrigues-spaniol, Melinda-portugheză şi eu), să ne aventurăm au cœur de Paris. Cu un tren Coraille descindem în Gare de Lyon („Frumoşii nebuni ai marilor oraşe!”). Luăm metroul (staţiile de metrou sunt cenuşii dar funcţionale) şi ieşim în preajma pieţei Trocadero. Situată cumva la înălţime, mărginită în dreapta de celebrul Palais de Chaillot, această piaţă ne oferă prima panoramă a Parisului spre Sena şi Turnul Eiffel. La început am ceva emoţii, deoarece citisem nişte însemnări ale lui Eugen Simion care vorbea de un Paris distant, rece, neprimitor.
Pentru mine nu e deloc aşa. Parisul nu mă dezamăgeşte, dimpotrivă am impresia că mă primeşte cu bunăvoinţă de parcă mi-ar spune : „Uite, ăsta sunt eu, bucură-te, îţi pun la dispoziţie monumentele, cafenelele, sunt ale tale, admiră-le, amestecă-te cu toată această mulţime pestriţă de turişti şi studenţi, de tineri şi bătrîni, fii una cu ei pentru cît timp vrei tu!”
Din Piaţa Trocadero, Turnul Eiffel pare atît de aproape încît crezi că-l poţi atinge cu mîna. Lîngă mine, Rodrigues face poze şi filmează. Ramon fredonează ceva din care reţin doar „je ne veux pas travailler”- de parcă l-ar fi pus cineva la treabă. Dincolo de turn, se vede Champ de Mars, iar în depărtare, modernul turn din Montparnasse, din beton şi sticlă.
Coborîm spre Sena, o traversăm pe Pont d’Iena privind celebrele bateaux-mouche care o străbat în sus şi în jos. Vrem să urcăm în turn,dar cozile lungi de turişti de la ascensoare ne fac să renunţăm. Mergem un pic pe Champ de Mars, apoi revenim şi o luăm pe bulevardul Kleber către Arcul de Triumf din Place Charles de Gaulle, fostă Place de l’Étoile.
Ceea ce mă frapează pe mine, care nu am deloc simţul orientării în spaţiu, este faptul că tot ce văd mi se pare familiar, oriunde întorc privirea văd o clădire cunoscută. Parizienii trebuie să-i mulţumească geniului vizionar al baronului Haussman care a avut curajul să construiască cel mai frumos oraş din Europa, fără să se împiedice în nimicuri, dar conservînd şi punînd în valoare marile monumente.
Deşi bate un vînt rece (ştiu sigur că în Puy de Dome a nins şi că trecătorile sunt blocate) pe Arcul de Triumf s-au urcat destui temerari. Eu nu cutez (poate din cauza numărului mare de trepte?).
De la Arcul de Triumf mergem către Place de la Concorde, pe Champs Elysées, cel mai exclusivist şi mai somptuos bulevard al Parisului. Am impresia că sunt eroina unui film. Lîngă mine Rodrigues fredonează cîteva din versurile cîntecului care îmi bîzîie şi mie în cap :
„Aux Champs Elysées
Au soleil, sous la pluie
A midi ou à minuit
Il y a tout ce que vous voulez
Aux Champs Elysées.”
Bulevardul este pavoazat cu steagurile Franţei şi Spaniei. „În onoarea mea”, glumeşte Rodrigues. Champs Elysées are 2 km lungime şi 80 de metri lăţime, ideal pentru paradele militare din 14 Iulie şi nu numai. Pe această celebră arteră a Parisului, de o parte şi de alta, clădirile toate sunt monumente celebre sau dacă nu, temple ale modei (Dior, Vuitton), sau ale gastronomiei (Lido), „pour les connaisseurs”.
Ajungem în Place de la Concorde, în mijlocul căreia se înalţă Obeliscul Cleopatrei – adus de la templul Luxor din Egipt. Intrăm în Jardins des Tuilleries. Deşi nu e cald, grădina e frumoasă şi primitoare… că nu există bănci, ci doar scaune din lemn, deplasabile, astfel încît să-ţi poţi alege locul de odihnă şi imaginea pe care să o priveşti.Eu, care vin dintr-o ţară în care bancile din parc au picioarele încastrate în beton, mă mir(în sinea mea).
Ne apropiem de Louvre, cu intenţia să-l vizităm. Coada imensă de la intrarea în muzeu, prin Piraramida Ming Pei, ne taie elanul cultural, aşa că ne îndreptăm spre Île de la Cité. Pe malul Senei, celebrii buchinişti. Mă opresc şi cumpăr o carte aproape la întîmplare: Nicole Avril, „Une personne deplacée” şi nişte stampe. Buchiniştii, doi bătrînei simpatici, soţ şi soţie, îmi dau rest mai mult. Le atrag atenţia si le înapoiez banii. Îmi mulţumesc şi îmi oferă un breloc cu Turnul Eiffel.
În faţa catedralei Notre Dame ne oprim să facem poze. Construcţia, o admiram în toată splendoarea ei. Îmi vin în minte cîteva versuri din Prévert :
„Notre Dame jalouse
Immobile et sévère
Du haut de toutes ses pierres la regarde de travers … „
(e vorba despre Sena care „s’en balance”). Stăm frumos la coadă (turişti mulţi, mai ales asiatici) şi intrăm. După lumina de afară, aici e foarte întuneric. Lumina se filtrează frumos dar cu parcimonie prin spendidele vitralii ale rozetelor. De altfel am citit undeva că e cea mai întunecoasă catedrala din Europa de Vest. La ieşire ne oprim pe borna (pare un capac de canal) ce marcheză kilometrul zero al Franţei.
De aici, toate direcţiile sunt posibile. Noi o luăm pe malul stîng al Senei, spre Cartierul Latin, pe bulevardul Saint Michel. Ne aşteaptă cafeneaua „Les Deux Magots”. Sorbona, Biblioteca Sainte Geneviève.
Întîlnirea mea cu Parisul încă nu s-a terminat …
Prof. Steluţa CRĂCIUN