Note de lector
Potenţialului cititor al cărţii lui Vlad-Ionuţ Tătaru („Conştiinţa de sine”, Institutul European, Iaşi, 2011) i se atrage atenţia asupra demersului pe care autorul îl întreprinde, în cele zece capitole, în introducere şi în încheiere – toate numite „popasuri” tematice – atît prin textul de pe coperta a IV-a, cît şi prin subtitlul cărţii („Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii”), idee reluată pe larg în introducere: „a sosit vremea unei radicale reconsiderări a statutului reflexivităţii, a ponderii pe care demersul esenţial care-i stă la bază o are în definiţia generală a conştiinţei”.
De observat că, aşa cum îi stă bine unui tînăr cercetător, autorul îşi propune să aducă înnoiri în domeniu, fără a ignora clasicii (Martin Heidegger, J. P. Sartre…), înnoirile propuse nefiind făcute de dragul schimbărilor, ci impuse de „necesitatea de legitimare sistematică a celor mai recente achiziţii ale cercetării fenomenologice”.
Cartea este o provocare, atît pentru vîrstnici, cu scopul de a-i scoate din tiparele înţepenite, dar şi pentru tineri, pentru a-i determina să intre în competiţie. Chiar din introducere, autorul oferă soluţii pentru evitarea rutinei, prin desprinderea de vechi şi prin promovarea noului, dar, mai ales, „prin luciditate şi discernămînt reflexive”, îndemnînd la o privire „către ego cu înţelepciune aptă de a-l îngloba şi depăşi”, convins fiind că reflexivitatea este motorul progresului, „regăsindu-se la punctele de răscruce ale traiectoriei oricărei cercetări”.
În încheierea introducerii, cititorul este avertizat: „Fără de ea (conştiinţa de sine, n. n.) nu este de conceput conştiinţa pe verticală, iar întrebările prezentului şi-ar putea cu greu găsi o cale către un nou răspuns.”
Cartea nu are numai rolul de a explica unele noţiuni şi concepte, cunoscute livresc de către autor, ci şi de prezentare a propriilor reflexivităţi născute din judecarea celor citite, studiate, de fiecare dată, introduse cu sintagma „în interpretarea noastră”.
„Conştiinţa de sine” este şi o pledoarie în sensul zicerii „cunoaşte-te pe tine însuţi”, înainte de a întreprinde ceva, inclusiv în plan social: „nu-l poţi cunoaşte pe celălalt, dacă, în prealabil, nu te-ai cunoscut pe tine.” Este o pledoarie pentru formarea omului „întreg şi capabil de auto-determinare (liber)”, a unui standard al personalităţii construite temeinic, pentru a impune „o tipologie umană a excelenţei şi a implicării”, invocînd funcţia reflexivă pe care o consideră că „face apel la tot ceea ce este dotaţie sau informaţie stocată în memorie şi extrage reguli” pentru prezent şi viitor. Pledoaria pentru nou este însoţită de o precizare: „apariţia noului este precedată de o prealabilă încheiere a socotelilor cu starea anterioară”. Prin eforturi şi concluzii proprii, uneori susţinute de acumulările sale livreşti, autorul pune la îndemîna cititorului interesante definiţii, caracterizări ale unor noţiuni şi concepte precum înţelepciunea. Mai consemnăm faptul că autorul nu are nicio ezitare în a intra în polemică chiar cu nume cunoscute, precum Tudor Vianu căruia îi reproşează că a omis în argumentaţia sa referitoare la teoria valorilor „însăşi poarta concretă de acces către starea privilegiată a descoperitorului în ştiinţă”.
Totodată, el pune în discuţie diverse teze şi, insistent, propune lămurirea şi susţinerea acestora. Vezi referirile la faptul că „nu este de gîndit înţelepciunea fără inteligenţă” sau „conştiinţa de sine devine stăpînul strategiilor de învăţare şi aplicare”.
Trebuie să subliniem şi aspectul că V.-I. T. pune în centrul cercetării sale OMUL, angajarea acestuia în „acţiune şi în act”, precizînd că „actul, subiectivitatea şi destinul sunt trei piloni conceptuali ai unei viziuni totalizatoare asupra persoanei umane…” Un capitol aparte este consacrat creaţiei estetice şi relaţiei acesteia cu conştiinţa de sine, chestiune abordată din două puncte de vedere: al creatorului/creaţiei şi al receptorului.
Capitolul opt („Interioritate şi angajament comunitar. Conştiinţa reflexivă în mediul de alterare”) ar fi util pentru diriguitorii mediului comunitar, dacă aceştia ar avea resursele absolut necesare pentru citirea acestui compartiment al cărţii. Ne referim, desigur, la resursele intelectuale, indispensabile pentru înţelegerea conţinutului. Deocamdată, filosoful şi-a făcut datoria…
Constantin TOMŞA
(continuare în numărul viitor)