• Interviu cu Simida Gherghe – profesor de pian la Liceul de Arte „Victor Brauner”
Pe Simida Gherghe am întâlnit-o prima dată în calitate de pianist acompaniator la un recital al clasei de canto de la Academia Naţională de Muzică „Gheorghe Dima”, Extensia Piatra- Neamţ. M-a impresionat atunci prin calitatea sunetului pianistic precum şi prin modul discret de a rămâne în umbra solistului vocal şi de a depune toate eforturile pentru a-i potenţa acestuia evoluţia. Am aflat atunci, dintr-o scurtă discuţie, că ocupaţia principală este de fapt aceea de profesor de pian la Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra-Neamţ. Am mai înţeles că pianul Simidei Gherghe a fost unul „călător”, dumneaei fiind mai întâi profesor corepetitor la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din Bucureşti (1999-2000), apoi profesor de pian la Liceul de Artă „Ştefan Luchian” din Botoşani (2000-2002), după care la Colegiul Naţional de Artă „George Apostu” din Bacău (2002-2003) iar din 2018 până la prezent la Liceul „Victor Brauner”. De asemenea, în perioada 2009-2017 a dirijat Corurile de copii „Cantassimo” şi „Celest Harmony”, cu care a realizat spectacole în folos umanitar, în colaborare cu Agenţia ADRA România.
– Vă propun să începem cu începutul şi vă provoc să ne povestiţi câte ceva din parcursul dvs. de dascăl pentru elevii pianişti.
– În anul 1999 am absolvit Academia Naţională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca cu specializarea principală pedagogie muzicală iar cea secundară pian. M-am căsătorit în acelaşi an, iar fiindcă soţul meu mai avea de urmat un an de facultate la Bucureşti, drumurile m-au dus către Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”. Eu am fost corepetitor de mic copil, mi s-a spus că am un dar aparte de a scoate în evidenţă solistul. După un an, soţul meu fiind moldovean, am ajuns la Botoşani, de această dată ca profesor de pian. Acolo am trăit una dintre cele mai fericite perioade profesionale, cu experienţe deosebite atât în mediul profesoral cât şi în cel al părinţilor şi elevilor mei. Aceştia parcă nu făceau parte din mediul nostru cotidian, acolo era un suflu, un bun simţ, o dragoste, un respect, un spirit de colaborare pe care nu le-am mai întâlnit decât rareori. A urmat un an la Bacău, după care am făcut o pauză de 5 ani pe plan profesional pentru a avea grijă de cele două fiice ale mele. În anul 2008 trebuia să-mi reîncep activitatea la liceul din Bacău dar, printr-un concurs de împrejurări am preferat să mă rup de învăţământul public şi în anul următor am predat ore în particular la Tecuci.
– Un lucru mai rar întâlnit în zilele noastre este acela de a te implica în acţiuni de voluntariat şi umanitare. Dumneavoastră vă puteţi lăuda cu aceasta prin intermediul a două foarte valoroase coruri de copii. Despre ce este vorba?
– Da, la un moment dat am întâlnit un om extraordinar care m-a creditat cu multă încredere şi m-a rugat să organizez şi să dirijez un cor de copii care să dea concerte cu scop umanitar în locaţii importante. Este vorba despre Gabriela Istrate, asistent social la Agenţia ADRA România. Nu ar fi fost o problemă mare dar eram în luna martie şi primul concert trebuia să fie gata de Ziua Copilului, pe 1 iunie. Mi-a dat un timp de gândire. Eu sincer aş fi vrut să ajut, pentru că am crescut cu acest model în casa mea, nu-mi era greu să mă angajez emoţional şi profesional, problema era doar timpul foarte scurt. Dar în duminica în care trebuia să dau răspunsul ochii mi-au căzut pe un citat biblic care spunea aşa: „Fă tot ceea ce poţi tu, iar ceea ce simţi că te depăşeşte lasă în mâna Lui.” Aşa am acceptat şi aşa a apărut corul de copii „Cantassimo” cu care am făcut concerte la Ateneul din Bacău, la case de cultură, de 1 iunie şi de Crăciun. În fiecare an, timp de 8 ani de zile. Între timp s-a întemeiat al doilea cor, cu copii de la Tecuci, care s-a intitulat „Celest Harmony”. Cu unii lucram sâmbăta, cu ceilalţi duminica. În acestă perioadă am continuat pianul cu lecţii în particular, deci nu am simţit că am stagnat sau că nu m-am implinit din punct de vedere profesional.
– Consideraţi că arta poate schimba vieţile unor copii?
– Sunt de părere că arta schimbă totalmente vieţile lor. Nu doar prin faptul că educă, şi mă refer acum la copiii din cor, spre exemplu, care au beneficiat de educaţie muzicală. Dar este vorba şi de alte valenţe: sufleteşti, emoţionale, cele prin care eşti îndrumat, învăţat să investeşti pentru binele altora. Copiii aceia ştiau care era scopul pentru care noi munceam şi veneau cu atâta drag la repetiţii… Şi nu toţi aveau competenţe muzicale, însă eu nu puteam spune cuiva că este afon pentru că se întâmpla ca tocmai acel afon să fie mai punctual, mai atent, mai interesat. Mi-a fost greu pentru că una este să lucrezi cu copii cu ureche muzicală, cu emisie curată, cu voci şlefuite şi alta a fost experienţa mea. Însă am o satisfacţie uriaşă pentru că încă mai primesc mesaje de felicitare, cu diverse ocazii, de la ei, care acum sunt adulţi şi realizează ce mult a contribuit fenomenul coral la formarea lor. Şi îmi mai spun că am devenit pentru ei un model de viaţă care i-a făcut să înţeleagă ce înseamnă a sacrifica şi a dărui pentru scopuri care nu ţin de interes personal, ci în folosul celorlalţi. M-aţi întrebat dacă arta schimbă vieţi… De exemplu, vă pot spune că fondurile strânse de noi prin concertele „Vis de copil”, care aveau loc de 1 iunie erau folosite pentru organizarea unor tabere de vară gratuite pentru copiii nevoiaşi, care obţineau rezultate deosebite la şcoală. Uneori era vorba de câte un copil care nu părăsise niciodată graniţele cătunului său. Prin concertele de Crăciun participam cu fonduri la proiectul „În sfârşit acasă” – prin care se construiau case pentru cei care aveau nevoie, cu condiţia să se angajeze spre un trai decent şi serios. Concertele aveau loc în Bucureşti, Paşcani, Tecuci, Iaşi, Bacău, iar noi ne susţineam singuri financiar. Şi ca să vă faceţi o idee, la un moment dat, la unele concerte reunind cele două coruri erau în total 102 copii. Deci a fost un efort uriaş din partea tuturor, dar a rezultat o perioadă foarte fructuoasă, cu multe momente extrem de emoţionante.
– Şi iată că din anul 2018 v-aţi angajat din nou profesor de pian la o şcoală publică, de această dată în Piatra-Neamţ. Cum este aici?
– Este un mediu plăcut, la fel ca cel din Botoşani, am găsit colegi agreabili, care m-au primit cu inima deschisă. Chiar dacă nu sunt de mult timp la Liceul „Victor Brauner” am reuşit să obţin unele performanţe, de exemplu eleva Diana Lupu a luat premiul I la olimpiada zonală iar Tabita Berchi a luat premiul II la un alt concurs; la „Carl Czerny” nu am reuşit să merg încă, pentru că din păcate am prins pandemia.
– Aş fi foarte curioasă să aflu ce părere aveţi despre aruncarea unor copii de la vârste foarte fragede în competiţii? Despre cultivarea cu insistenţă a spiritului de concurenţă în viaţa muzicală?
– Există copii structuraţi de Dumnezeu astfel încât le vine mănuşă ideea de competiţie. Aceştia îşi doresc scena şi, cu toate că au emoţii înainte, când ajung acolo simt cea mai mare împlinire. Din punctul meu de vedere aceştia sunt excepţiile, sunt rarităţile. Marea majoritate sunt copii care atunci când sunt pe scenă simt nişte emoţii care-i destabilizează total. Şi este natural. În practica pedagogică eu nu sunt adepta viziunii de a forţa. Dorinţa mea este aceea de a forma elevii, în sensul în care le ofer cu toată inima informaţiile, competenţele pe care le am, dar în acelaşi timp ţin cont 100% de structura fiecărui dintre ei. Pentru mine nu există copil deştept sau prost, nici talentat sau lipsit de talent, nici interesat sau dezinteresat; asta nu înseamnă că nu înţeleg lucrurile acestea, dar nu fac diferenţieri între ei, nu fac comparaţii, deoarece fiecare este înzestrat în felul său. Pentru mine fiecare elev este un performer. De aceea pentru toţi am câte o remarcă aparte: „te apreciez pentru că memorezi foarte uşor textul muzical”, „îmi place de tine pentru că ai o voinţă extraordinară şi eşti capabil să lupţi” etc. Pedagogic vorbind cred că nu este just ca profesorul să oblige elevul să facă performanţă folosind tot felul de metode: comparaţii – care îl pot marca pe viaţă; termene – „dacă nu ştii asta până ora viitoare ai nota 4”; alte tipuri de presiuni.
– Aş vrea să vă întreb în final, ce compozitor vă vine acum în minte şi de ce?
– Robert Schumann, pentru că îmi sunt foarte dragi miniaturile muzicale, pe care eu le asemăn poeziilor. Coco Chanel a spus că „esenţele tari se păstrează în sticluţe mici”. Schumann a avut capacitatea ca într-o piesă de o pagină să exprime atât de mult, atâtea stări, emoţii, sentimente, şi asta desigur este un dar aparte! Ţin minte că i-am analizat volumul „Scene din lumea copiilor”, care conţine vreo 12 piese printre care şi celebra „Visare”. Pe fiecare dintre acestea le-aş asculta şi le-aş cânta la orice oră din zi şi din noapte. Doar atât mai pot spune, că atunci când Dumnezeu pune ceva în cineva pentru a fi transmis mai departe rezultă un lucru binecuvântat.
Gianina BURUIANĂ