● Vernisaj Cristian Petrescu
Precum i-am spus zilele trecute prietenului Cristian Petrescu într-un blitz-vernisaj pe trotuarul topit din centrul urbei – lucrările sale se încadrează prin spontaneitatea lor, prin aparenta improvizaţie a tehnicii de lucru în ceea ce numim happening; aşa încât la vernisaj ar fi bine ca atmosfera să fie însufleţită şi de o muzică pe măsură; publicul să fie lăsat să interfereze cu lucrările, să le aşeze în felurite combinaţii, ţinând mai mult sau mai puţin cont de gravitaţie; şi să fie servit cu prăjituri cu miros de vanilie şi scorţişoară.
Accesul la vernisaj se va face pe principiul primul venit, primul servit, fără limite de timp, asemeni celebrului The Clock de Christian Marclay. Pentru ca nebunia să fie completă, vernisajul începe într-o beznă absolută, în care pe un fond sonor discret lumina creşte treptat în intensitate numai pe una din lucrări.
Fiecare lucrare cere o anumită lumină, reflectoare închipuite care topesc sau amplifică umbrele purtate cu umbrele proprii, pregătesc povestea. Situate la limita raportului dintre filozofie şi creaţia metafizică, artistul îşi protejează lucrările de infertil, de lipsa de sens prin punerea în scenă, prin matricea compoziţională a închipuirilor sale.
Pe căldura asta, nimic mai expresiv decât ceasurile care se topesc, care curg, care dilată timpul; Persistence of Memory al lui Dali domina scena.
La Cristian Petrescu, timpul trece mai încet sau mai repede asemeni structurilor generice ale genului dramatic, ale teatrului, ale lumii din care provine artistul; timpul este intensitatea cu care trăim un eveniment, precum acest minunat, provocator vernisaj cu funcţii culturale, civilizatoare evidente.
Cristian Petrescu este în căutarea unui Teatru pe măsură, care poate fi oriunde sunt priviri educate, curioase, precum în acest spaţiu expoziţional de excepţie, sediul „Autonom” Piatra-Neamţ.
Poet la graniţa metafizicului, este în căutarea Instituţiei Culturale care l-a dat.
Postmodern prin aparenta negare a Creaţiei, a ordinii universale cu care ne-am obişnuit, înlocuirea acesteia cu o lume a deconstructivismului, aparent histrionică – lucrările expuse induc un haos controlat, anulează distanţa dintre teribil şi revelat, între realitate şi artă.
Procedura pe care o foloseşte Cristian Petrescu, aceea de „a uita” obsesiv în tablou instrumentul cu care măsori timpul, ceasul, ceasurile, mi se pare la fel de genială precum ideea lui Tarkovski în Stalker (Călăuza) – aceea de „a uita” aparatul cu care s-a făcut filmul chiar în cadrele care îl compun.
Despre măşti-simbol al artelor, Cristian Petrescu pendulează între masca de teatru (Persona în limba greacă), masca de carnaval, mai puţin masca funerară; toate dimensiuni ale împăcării cu sinele, evitând pe cât posibil spaimele demoniace. Care mască îl prinde cel mai bine? Vă las pe dumneavoastră să ghiciţi!
Privite fie şi ca nişte machete frivole ale unor fresce ori instalaţii urbane în devenire – lucrările lui Cristian Petrescu şi-au atins scopul; cu condiţia să aibă cine să le privească.
„Ceasurile sunt bisericile noastre de mână sau de buzunar, de perete…” – Nichita Stănescu – Noduri şi semne.
Laurenţiu DUMITRAŞC
Piatra-Neamţ,14.07.2024