Pe 12 februarie s-au împlinit 126 de ani de la naşterea uneia dintre scriitoarele cele mai cunoscute ale României interbelice. Purtând un pseudonim pe care l-a dezagreat dar care a consacrat-o, Otilia Cazimir a fost o feministă a vremii ei, dar şi iubita discretă a unui alt mare poet.
Născută în judeţul Neamţ şi stabilită apoi la Iaşi, tânăra poetă Alexandrina Gavrilescu şi-a făcut debutul literar în revista „Viaţa românească”, condusă de Garabet Ibrăileanu şi Mihail Sadoveanu. A trimis revistei o primă poezie prin poştă, dar nu a vrut să apară cu numele real deoarece avea doar 17 ani iar directoarea şcolii ei „mai dădea şi afară din şcoală pe fetele care se ţineau de prostii, cum spunea ea când era vorba de literatură”, după cum îşi amintea scriitoarea într-un interviu televizat din 1964.
Aşa că s-a semnat în mod anonim cu trei steluţe. Remarcându-i talentul, Sadoveanu şi Ibrăileanu au hotărât să îi creeze un pseudonim, primul alegându-i numele de Otilia iar cel de-al doilea pe cel de Cazimir, ambele fiind numele unor iubiri din tinereţea celor doi scriitori. „M-am pomenit dintr-odată Otilia Cazimir. Eu însă n-am ştiut nimic. Am aşteptat numărul viitor al Vieţii româneşti să văd cele trei steluţe. (…) Am căutat în revistă… Nicio steluţă. M-am uitat însă la numele colaboratorilor, şi am văzut un nume nou, Otilia Cazimir, şi am zis: Cine dracu’ o mai fi şi asta! Uite cum au altele noroc, şi eu n-am.” A redeschis revista peste câteva zile, „şi când am ajuns la această urâtă de mine Otilia Cazimir, am văzut că eu eram.”
Peste ani, cea care a devenit autoarea unora dintre cele mai cunoscute texte pentru copii mărturisea cât de antipatic i-a fost pseudonimul dat, deşi el i-a adus celebritatea: „N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viaţă, fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă şi buboasă” spunea ea. A folosit în timp şi alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda sau Dona Sol, cu care a semnat ceea ce astăzi am numi articole feministe. De altfel, a colaborat şi cu asociaţii feministe din Europa (Cehia, Franţa), la solicitarea cărora a scris articole despre viaţa femeilor române dar şi despre drepturile sociale şi politice ale acestora.
Copil singuratic şi visător, a început să scrie poezie încă de mică. A locuit la Iaşi şi a lucrat ca Director al Inspecţiei Teatrelor din Moldova şi Basarabia. Primise Premiul Academiei Române (1927) şi Premiul Naţional pentru Literatură (1937), însă în contextul războiului a rămas fără slujbă şi a ajuns să trăiască sărăcăcios făcând traduceri din franceză şi rusă. Zaharia Stancu îi scria în acei ani: „Ar fi o mare pierdere să te ocupi numai de traduceri.” Şi pe bună dreptate, căci poeta a publicat în total 60 de volume de poezii dar şi schiţe, nuvele şi texte de publicistică. Cele mai iubite au rămas însă poeziile pentru copii, în care nu lăsa impresia că se coboară la nivelul celor mici cu scop moralizator ci, dimpotrivă, cu mult umor, transformând poezia într-un joc. A preluat numeroase teme din folclorul copilăriei, din colinde, obiceiuri şi basme tradiţionale.
De la debutul ei au trecut cinci ani până la apariţia primului ei volum de poezie. „Primul exemplar din carte i l-am dat celui care era în vremea asta deja prietenul meu cel mai bun, lui George Topârceanu. Primul autograf lui i l-am dat.” Topârceanu a fost însă mai mult decât atât, a fost iubirea vieţii ei, cei doi având o relaţie îndelungată, discretă dar controversată în societatea vremii după destrămarea primei căsnicii a acestuia. Relaţia celor două personalităţi literare s-a înfiripat în casa prietenului lor comun Mihail Sadoveanu, poeta fiind cea care l-a îngrijit pe Topârceanu până la decesul său prematur. Ulterior, ea s-a ocupat de aranjarea manuscriselor acestuia, şi chiar mai mult decât atât. Cum mărturisea ulterior într-o scrisoare, ea a ascuns discret, într-un seif, „scrisorile mele intime, fotografiile noastre” dar şi „scrisorile intime de la trecătoarele lui prietene”.
Cristina ENESCU