Limba română corectă şi curată se învaţă în şcoală
Este evident şi dăunător că interesul publicului pentru problemele scrierii şi rostirii în limba română nu se mai bucură de grija cu care ne obişnuisem în a doua jumătate a veacului trecut. Nici în şcoli şi în universităţi lucrurile nu stau altfel. Ca să nu fim acuzaţi de aşa-zisa „defăimare a şcolii”, este la îndemîna oricui să privească măcar în treacăt în caietele de notiţe şi de teme ( cîte mai sunt!) ale elevilor şi studenţilor, în lucrările, inclusiv în cele de licenţă, elaborate de aceştia, în atîtea situaţii de viaţă ale lumii şcolare şi universitare.
Pronunţarea şi scrierea, formularea corectă din punct de vedere morfologic şi sintactic a unui enunţ (propoziţie sau frază), evitarea confuziei între cuvinte şi între înţelesurile acestora, folosirea adecvată a termenilor în anumite contexte, întrebuinţarea cum se cuvine a semnelor de ortografie şi de punctuaţie, respectarea unor cerinţe minime de ordin stilistic sunt componente esenţiale, obligatorii, ale învăţării limbii române în şcoală şi, după aceea, pe parcursul întregii existenţe a individului, dacă se are în vedere că „nivelul stăpîniriii limbii naţionale este un criteriu al culturii, civilizaţiei şi statalităţii unui popor.” (Mihai Eminescu)
Altfel spus, principiile de bază ale învăţării limbii române în şcoală sunt acelea de a-i determina pe elevii de toate vîrstele, începînd cu clasa I, să-şi asimileze – sistematic, progresiv şi conştient – noţiunile esenţiale de fonetică, lexicologie, morfosintaxă, ortografie, punctuaţie, topică şi stilistică. Apoi, va fi exersată capacitatea de a distinge ceea ce este corect de ceea ce este greşit, cultivîndu-li-se interesul pentru cunoaşterea limbii române şi preţuirea ei.
A devenit prioritară şi începerea de către şcoală a procesului (extrem de dificil) al asanării limbajului cotidian al şcolarilor de toate vîrstele de ticuri verbale, clişee lingvistice şi trivialităţi, fenomene de proporţii, care atentează la sacralitatea limbii naţionale, patria dintîi a fiecăruia dintre noi.
Este nevoie, de asemenea, de o foarte bună pregătire de specialitate a educatoarelor, învăţătorilor şi profesorilor-filologi, deopotrivă cu aplicarea riguroasă şi neîntîrziată a regulilor de scriere şi vorbire corectă de către profesorii de toate specialităţile şi, nu mai puţin, de către directorii şcolilor. Ar fi de dorit şi ca toate înscrisurile din şcoli, de la firmele cu denumirile acestora, la cele din cataloage şi din alte documente şcolare, la cele din cancelarii, sălile de clasă, cabinete şi laboratoare, de pe culoare şi holuri etc., să evite orice abatere de la normele exprimării corecte.
În ultimele două decenii, „s-au grăbit să intre în casa limbii române” atîtea stricăciuni, stridenţe şi vulgarităţi, inclusiv o mulţime de anglicisme şi franţuzisme, nici acestea din urmă întotdeauna necesare, dar n-avem încotro, nu le putem interzice.
De cînd există, şcoala aspiră la idealuri superioare. De aceea, măcar şcoala să nu renunţe cu lejeritate şi compromisuri la acţiunea ei, deloc simplă, de învăţare, protejare şi cultivare a limbii române.
Prof. Gh. ŢIGĂU