Laura Vasiliu este o importantă actriţă de teatru şi film, absolventă a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale din Bucureşti, promoţia 2000, la clasa Olgăi Tudorache. Născută la Piatra-Neamţ, la 25 ianuarie 1976, artista Teatrului Nottara este cetăţean de onoare al oraşului. A devenit cunoscută datorită rolului Găbiţa, pe care l-a interpretat în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, filmul lui Cristian Mungiu care a obţinut Palme d’Or în anul 2007. Laura Vasiliu a fost prezentă, sâmbătă, 9 noiembrie 2024, la proiecţia specială a peliculei Trei kilometri până la capătul lumii (regia: Emanuel Pârvu), de la Cinema Mon Amour, unde a fost organizată o sesiune de întrebări şi răspunsuri. Şi în acest rol, al unei mame de adolescent care nu poate accepta şi nici înţelege ce i se întâmplă copilului ei, Laura Vasiliu demonstrează o veritabilă forţă dramatică.
– Ce reprezintă pentru Laura Vasiliu filmul Trei kilometri până la capătul lumii?
– Este un nou film premiat, recunoscut internaţional, lucru pentru care sunt foarte recunoscătoare.
– Care sunt stările generate de fiecare spectacol, fiecare film?
– Stările, în general, sunt un rezultat. Nu putem vorbi de stări, dacă nu avem o poveste care să le declanşeze. Filmul, piesa de teatru, încearcă să ofere frânturi de viaţă. Ele sunt însoţite şi se sprijină pe trăirile actorilor care, prin propriile emoţii, fac dintr-un personaj scris pe hârtie unul plin de viaţă şi unic, prin unicitatea persoanei actorului.
– N-aş vrea să trecem cu vederea legăturile sufleteşti pe care le aveţi cu oraşul Piatra-Neamţ.
– Sunt foarte legată de Piatra-Neamt deşi, deja, am locuit mai mult timp în Bucureşti. Este oraşul în care m-am născut, unde am copilărit, unde am descoperit lumea, unde mi-am făcut visuri, unde am trăit prima iubire, unde am descoperit teatrul prin actorii nemţeni şi prin Festivalul elevat şi senzaţional care era la Piatra. Este oraşul în care am fost înconjurată mereu şi cald de părinţi, bunici, mătuşi, unchi, verişori, prieteni de la bloc, profesori extraordinari… Este oraşul inimii mele.
– În ce împrejurări s-a realizat opţiunea dumneavoastră pentru lumea teatrului, a filmului?
– Când eram în gimnaziu îmi doream să ajung în America, aşa, ca o evadare spre libertate dintr-un comunism gri şi aplatizat. Referinţele mele cu privire la America veneau din filmele americane, aşa că ce-mi puteam dori să mă fac altceva decât actriţă? Între timp a căzut comunismul şi dorinţa de evadare s-a estompat, dar mi-a rămas visul de a fi pe scenă. M-am dus singură la Şcoala Populară de Artă din Piatra-Neamţ cu gândul să fac pian. La ora de pian nu a venit nimeni, aşa că m-am întâlnit pe culoar cu actorul Corneliu-Dan Borcea care m-a întrebat dacă nu aş vrea să fac teatru. La teatru nu se înscrisese niciun copil. Eu am spus da, de dragul lui, pentru că răspândea bunătate prin toţi porii. Şi aşa am ajuns să învăţ câte ceva din actorie, să merg la teatru care, pentru cursanţi, era gratuit şi devenise a doua mea casă. Iar Domnul Borcea a fost pentru mine omul care aduce bucurie.
– Unde vă place să jucaţi mai mult: în film sau în teatru?
– Îmi place filmul, pentru că se întâmplă mai rar, e preţios, oferă o mare vizibilitate, iar teatrul e activitatea mea de zi cu zi, cu bune şi rele. Mi-e drag să fac film şi teatru atâta timp cât ţinem la valori şi calitate, cât nu renunţăm la bunul-simţ, la profesionalism, la respect.
– De obicei, arta teatrală oferă mai multe posibilităţi pentru crearea personajelor?
– Există în teatru o varietate mai mare de expresie, aş spune. Personajele sunt cam la fel, ca şi construcţie. Diferă modul de exprimare. În film, abordarea se face cu economie de mijloce şi discreţie, din cauza apropierii imaginii.
– În general, spre ce tindeţi în arta dumneavoastră?
– Ascult cu mare atenţie indicaţiile regizorale, încerc să fiu credibilă, să-mi asum un personaj cu modul lui de a gândi, de a opta, cu felul lui de a fi. Mă bucur de fiecare dată când îl descopăr şi încerc pe cât posibil să-i menţin prospeţimea.
– Poate interveni şi o anumită monotonie în această profesie?
– Nu ştiu. Nu am jucat niciodată atât de mult încât să simt monotonia. Ea poate apărea, cred, atunci când ne mecanizăm. Dar e cumplit, pentru că spectatorul simte şi taxează orice formă de maniera aceasta.
A consemnat Violeta MOŞU