Adrian-Pavel Sandovici – „Liceul Petru Rareş Piatra-Neamţ – O istorie de 150 de ani”
Ed. Cetatea Doamnei – 2019
Să scrii o carte înseamnă să porţi un război dificil pe mai multe fronturi: să lupţi cu tine însuţi, cu puterile tale fatal limitate; să lupţi cu timpul, care nu are niciodată răbdare; să înfrunţi modelele şi modele contemporaneităţii, în permanentă primenire; şi, mai ales, să lupţi cu posteritatea, de obicei nemiloasă şi dreaptă, cea care stabileşte concluziile definitive asupra cărţii şi asupra autorului.
O asemenea luptă pentru realizarea unei cărţi masive, de – exact – şapte sute şi patruzeci şi două de pagini dense, închinate istoriei de până acum a Liceului „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ, care, în noiembrie 2019, a împlinit un secol şi jumătate de glorioasă viaţă, a dus de-a lungul a şapte ani autorul, bine cunoscutul profesor pietrean Adrian-Pavel Sandovici.
Pentru a izbuti, îţi trebuie un suflu de maratonist; şi autorul a dovedit că este un alergător de cursă lungă. În adaos, ai nevoie de o meticulozitate şi de o răbdare de giuvaergiu. Profesorul Sandovici le are, fără nici o îndoială.
În cei şapte ani, cât timp a trudit cu o pasiune rar întâlnită, fiecare amănunt inclus în lucrare a fost verificat după principiul celor trei surse obligatorii, ca nu cumva să scape la lumină vreun neadevăr. Ca urmare, din prisos de prudenţă declarată, unele momente şi personaje mai puţin vizibile, dar cât de cât interesante, nu au mai intrat în paginile cărţii.
Titlul – „Liceul Petru Rareş – o istorie de 150 de ani” – nu devoalează totuşi întregul conţinut al lucrării, căci, după cele aproape trei sute de pagini ce cuprind, într-o ordine nouă şi originală, istoria liceului, urmează anexe bogate în nume şi date,listele complete ale profesorilor, directorilor, ale personalului didactic auxiliar, ale personalului de îngrijire, şi, ceea ce a cerut un efort deosebit în cercetare, listele tuturor absolvenţilor, unii cu mediile obţinute la absolvire, toţi cu locul lor în promoţie, cu şefii lor de promoţie şi cu premianţii, pe ani şi pe clase, 142 de promoţii, din 1873 până în 2019.
Dispunerea originală a materialului extrem de bogat este motivată în paginile de prefaţă, intitulate „Din partea autorului”: „În faţa noianului de informaţii ştirbite, a dispărut din câmpul discuţiei ideea de monografie … Aşa s-a ajuns la această istorie a celor 150 de ani; şi, pentru că şi aceasta poate fi completată cu multe, foarte multe alte componente, am decis să o numesc „O istorie de 150 de ani.” („O istorie”, nu „istoria” – n.n.)
Are cineva nevoie de o istorie succintă a învăţământului românesc în veacul al XIX-lea? O găsiţi în paginile 7 şi 8.
Vă pasionează istoria şcolii naţionale a României, de la începuturi şi până astăzi? Simplu. Vă stă la dispoziţie, în rezumat, între paginile 20 şi 60.
Întrebându-mă despre rostul acestei prezentări pe larg a şcolii naţionale şi dacă este absolut obligatorie în economia cărţii, am ajuns finalmente la convingerea că autorul a dorit să explice multe acte şi fapte esenţiale din evoluţia liceului prin progresele, dar şi prin avatarii şi încâlcelile şcolii naţionale.
De pildă, cum să-l faci a înţelege meandrele dramatice ale instituţiei pietrene de învăţământ în anii comunismului românesc, dacă cititorul de azi nu cunoaşte din proprie experienţă mediul politic şi instituţional din timpul când ţara era condusă de dictatori analfabeţi?
Construind această imagine amplă, autorul a străbătut cu răbdare mai multe rafturi lungi, pline cu cărţi (şi cu documente), unele greu de înţeles pentru minţile tinere de astăzi.
Atent la (aproape) tot ce s-a scris de-a lungul anilor despre istoria Liceului „Petru Rareş”, cu precădere, despre marii profesori, unii intraţi în legendă;
observând cu atenţie deosebită ultimele două lucrări de mari proporţii pe această temă, semnate de profesorul Alexandru Iftimie – Monografia Liceului „Petru Rareş” – 1869 – 1969 – şi de profesorii Letiţia şi Gheorghe Bunghez – Colegiul Naţional „Petru Rareş” Piatra-Neamţ, file de poveste – 1969 – 1999 (carte care excede cadrul unei simple monografii);
Adrian-Pavel Sandovici a preferat să-şi organizeze materialul după un plan care să-i înlesnească cetitorului, la alegere, fie întreaga cunoaştere a istoriei Liceului, fie doar a unei anumite perioade, ori numai povestea unei cariere didactice ieşite din comun.
După o scurtă prefaţă („Din partea autorului”), se înşiruie şaptesprezece capitole, urmate de unsprezece anexe şi de o bogată listă bibliografică.
Chiar şi numai citind sumarul cărţii, este lesne de înţeles că profesorul Sandovici nu a urmat tipicul consacrat al monografiilor închinate şcolilor, evitând în parte principiul cronologic. Iar pentru cei care obosesc repede când citesc, autorul introduce un scurt istoric al Liceului (Anexa 1).
Autorul îşi alege cu grijă o sumă de ţinte esenţiale şi le acordă toată atenţia, atribuind fiecăreia câte un capitol.
Prin urmare, după o lectură atentă, da capo al fine, te găseşti ca la sfârşitul unui joc de puzzle, o invenţie valoroasă, care-l satisface şi pe cel interesat de un profesor sau de o activitate fundamentală a Şcolii, dar şi pe cel dornic să se afle în faţa unei imagini ample, integrale, a fenomenului secular Petru Rareş.
Stilul alert, curat, obişnuit în viaţa intelectuală a profesorului de engleză şi română Paul Sandovici, umorul subtil, părerile formulate limpede, direct şi fără perifraze politicoase, toate trăsăturile esenţiale ale condeierului înzestrat cu har şi cu ştiinţa limbii conduc la o lectură agreabilă, captivantă.
Cel care scrie aceste rânduri, unul dintre cei mai calificaţi cunoscători ai istoriei Liceului, a citit cartea (şi a recitit multe capitole) fără cel mai mic plictis, trăind în plus şi plăcerea pricinuită de bune pagini de literatură.
Evident (Şi autorul o recunoaşte de la început.), în pofida numărului impresionant de izvoare, de bună seamă că din lipsa documentelor necesare sau a mărturiilor, nu au fost menţionate unele evenimente şi persoane care ţin de istoria Şcolii pietrene.
Potrivit legii, niciodată în şcoală nu era admisă activitatea politică. În realitate, uneori pe sub mână, în multe rânduri cu acordul sau din ordinul celor de sus, elevii au fost înregimentaţi politic. Străjeria şi UTC sunt exemple elocvente.
Absenţa datelor despre mişcările extremiste de dreapta în rândul unei minorităţi a dascălilor sau în viaţa elevilor de la Rareş este explicabilă nu doar prin penuria de mărturii şi de documente, ci fiindcă despre acestea nu se prea face vorbire în ultimii ani, ocolindu-se subiectul delicat.
Totuşi, în scurta perioadă a regimului legionar, între septembrie 1940 şi februarie 1941, cel puţin directorul de atunci al Liceului „Petru Rareş” era adept al Legiunii.
În rândul elevilor a existat organizaţia legionară a „Frăţiilor de Cruce”. Eu însumi i-am văzut echipaţi în uniforma Gărzii de Fier: bluzon verde, centură cu diagonală ofiţerească, pantaloni negri, cizme, căciulă neagră, din blană de miel. Fratele meu, elev în clasa a şasea (a zecea de azi) la „Rareş” în vremea aceea, poseda şi fotografii cu fedecişti în uniformă, pierdute odată cu decesul său.
Eugen Poli, trezorierul organizaţiei de la „Rareş”, a fost condamnat, în 1941, la ani mulţi de închisoare. L-am cunoscut după eliberarea din temniţă. Fusese coleg de clasă şi prieten cu fratele meu, Nicolae. A intrat în puşcărie când încă nu împlinise 17 ani şi a părăsit-o abia în 1964. Comandantul FDC din Liceu, Theodor Dimitriu, a murit subit, în condiţii niciodată cunoscute.
„O istorie de 150 de ani” m-a interesat în chip deosebit, ca o imagine nouă a vieţii liceului care mă primise când eram copil, dornic de a şti, şi mă trimisese în lume june luptător cu morile de vânt, decis să devin dascăl.
Am citit cartea, cunoscând bine nu doar acribia autorului, ci şi dragostea plină de respect pe care o are faţă de Liceu.
De-a lungul deceniilor, citisem despre „Rareş” tot ce mi-a fost la îndemână, de la studiile monografice, până la articolele de ziar. Sunt convins că multă vreme de aici încolo nu se va mai efectua o incursiune similară, nec plus ultra, în istoria Liceului.
Este o carte de temelie pentru a cunoaşte istoria primilor 150 de ani ai Liceului „Petru Rareş”.
… Iar pentru autor, finis coronat opus!
Mihai – Emilian MANCAŞ