De ce în lumea animală, puiul se ridică la câteva minute de la naştere, în timp ce tocmai la om – coroana creaţiei – copilului îi trebuie un an, doar ca să umble singur? De ce tocmai el este atât de neputincios şi atât de dependent de părinţi, în timp ce puii animalelor se zbat şi cei mai mulţi chiar reuşesc în scurt timp să se descurce singuri?
Propun următorul răspuns: Dumnezeu vrea să ne arate prin neputinţa pruncului că omul se naşte cu cea mai mare dependenţă: nevoia de dragoste. Fără dragoste ne târâm, nu zburăm. Nu iese om din acel copil, care nu este ocrotit cu iubire. Câtă dragoste investeşti în copilul tău, atâta omenie creşti în el.
Omul se ridică mult mai greu fizic, pentru că nu fizicul e pe primul plan, ci ridicarea prin iubire dinlăuntru către lume. Dumnezeu nu-l lasă pe prunc să se ridice spre lume doar fizic, până nu lucrează în el deschiderea spre umanitate şi dumnezeire, spre lumină şi prin lumină; până nu lucrează în el ridicarea spre natura divino-umană din el, rostul pentru care a venit în lume. Că este aşa, se vede din minunea care devine copilul în plan sufletesc în câţiva ani doar, lucru care nu se întâmplă în lumea animală. Copilul devine repede în familie altarul spre care şi prin care părinţii se împlinesc ca oameni, ies dinlăuntrul egoismului lor pentru a se dărui în familie, celui de-al treilea. Doar prin copil, Dumnezeul nostru multiplică dragostea treimică la scară umană în familie. Dacă l-ar ridica prea repede, copilul ar deveni prea iute ţintă mişcătoare pentru rău. Dumnezeu prelungeşte îmbrăţişarea pruncului la pieptul iubirii părinteşti pentru a statornici, a adânci, a creşte osmotic dragostea lor de a fi împreună.
Dacă o femeie îşi ucide în pântece copilul, ea nu ucide doar un trup mic, ci se sinucide sufleteşte, omorând cea mai mare parte din dumnezeirea ce vrea să o aducă la fericire pământească şi cerească, cu consecinţe veşnice; acea dumnezeire ce stă să vină prin viaţa cea nouă în viaţa ei, în mijlocul familiei ei. De aceea femeia care face avort simte, după aceea, un pustiu sufletesc în sine şi îşi dă seama de golul spiritual din ea. Ea are intuiţia mutilării propriului suflet, ucigând mugurele de viaţă ce s-a zămislit în sine.
Marin UDROIU