Prea multe cărţi în librării?
Sistemul de educaţie are în vedere, teoretic cel puţin, cele mai importante valori culturale care au fost păstrate şi cultivate până în zilele noastre. Cartea este una dintre acestea. A imagina învăţământul fără ideea de carte ar fi ca şi cum te-ai gândi la industria auto fără ideea de motor.
Şi totuşi, în zilele noastre, prin perseverenţa mass-mediei în cultivarea prostului-gust, prin lipsa de orizont a conducătorilor şi prin oportunismul unei elite lipsite de patriotism, am ajuns să auzim tot mai des păreri conform cărora n-ar mai trebui să citim „atâta”, ci să trăim, vezi bine, „pragmatic”. Pragmatismul este argumentul suprem. Cu alte cuvinte, doar cei care produc aşa-numitele „valori materiale” ar conta, o fantomă pe care o invocau şi tovarăşii comunişti atunci când voiau să-i pună la punct pe intelectuali şi pe creatori.
Mai trist este când astfel de idei vin astăzi din partea unor oameni care ar trebui să fie primii care să facă pledoaria pentru carte, pentru bibliotecă, pentru citit. Astfel, dacă ajungi să spui, profesor fiind, că sunt prea multe cărţi în librării, înseamnă că te enervează cărţile şi cititul în general, ceea ce pune în discuţie serios dacă eşti potrivit pentru rolul de educator pe care îl ai. E ca şi cum ai spune că învăţământul ar fi mai eficient dacă nu s-ar mai încurca atâta de cultură, că s-ar putea învăţa filozofie fără ideile filozofice, matematică fără teoremele matematice, fizică fără legile fizicii, biologie fără descoperirile din domeniu, literatură fără operele literare.
Fireşte că în librării sunt şi cărţi proaste. Cum însă din fericire Dumnezeu ne-a înzestrat şi cu minte avem şansa de a face selecţia. E simplu. În fond, nici în supermarket nu ne supărăm pe abundenţa de mărfuri doar din cauză că unele nu sunt de calitate. Alegem ceea ce ne este de folos şi corespunde standardelor noastre şi ne vedem liniştiţi de drum.
Subiectul ar merita o atenţie mai mare, însă aş mai adăuga doar faptul că intuiesc în iritarea faţă de „abundenţa” ofertei de carte acea atitudine suficientă care nu mai lasă loc de nimic şi pentru nimeni pe lângă ea, care e şi amuzantă şi tristă. Amuzantă, pentru că e în contrast flagrant cu lumea mare şi diversă de care persoana în cauză nu pare mai deloc conştientă. Tristă, pentru că e întotdeauna băţoasă, arogantă, însoţită de o încordare permanentă care ar merita cauze mai bune. Plus deranjul pe care îl produce printre oameni care îşi trăiesc împăcaţi sentimentele propriilor limite încercând să se autodepăşească prin hărnicie, disciplină şi perseverenţă.
Psiholog Vasile BAGHIU