Cine ţine jurnal, consecvent, ştie că nu scrie în caietul intim fiindcă ar avea, neapărat, ceva bun de scris. Ştie că existenţa lui nu e atât de eclactantă, încât să merite transpusă în notaţii zilnice. Jurnalul nu va putea consemna niciodată pulsaţia imprevizibilă şi asimetrică a vieţii. Aceasta e banală, dacă e privită la rece, şi cine ţine jurnal ştie, în subsidiar, că nu-i nimic de reţinut, în viaţa lui. Timpul e repetabil, circular, iar noi suntem la fel, trăim şi simţim identic, lăsăm în urmă aceleaşi lucruri şi visăm în aceeaşi parametri, cu mici variaţii. Totul depinde de cum privim aceste mici variaţii, de cum le hiperbolizăm, de cum le reimaginăm, în scris, astfel încât ceea ce am trăit să semene a subiect de povestit, a motiv de rememorare, a formulare pretenţioasă, a virtuală şi trucată referinţă textuală. Diaristul mai degrabă se amăgeşte că merită să ţină jurnalul, caietul lui e un fel de partener psihanalitic, de colector al ideilor şi al senzaţiilor, de confesor mut, de reflector imaginar. E vorba de un alt eu, pe linia mobilă dintre identitar şi alteritar. Compensator al ratării, jurnalul dovedeşte, până la urmă, că scrisul e mai select decât viaţa, mai select, dar nu neapărat mai bun şi mai adecvat sieşi. În comparaţie cu poezia, care-i exerciţiul cel mai autentic de cuprindere a eului în limbaj, caietul personal e un simplu maculator contabil.
Jurnalul e ţinut fiindcă a devenit patimă, „adicţie”, în limbaj tehnic. Consemnarea periodică a erzaţului existenţial are numai această justificare – dependenţa. O dată început, jurnalul a devenit, dintr-un capriciu pseudo-cultural, o prestaţie pe care n-o mai poţi părăsi decât foarte greu. Ştii că nu e nimic de notat, că, recitindu-te, ai vaga senzaţie de coregrafie, de epatare, de falsă gesticulaţie verbală. Şi totuşi, te aşezi, periodic, şi notezi: capriciile vremii, ce-ai citit, ce-ai simţit, pe cine dispreţuieşti, pe cine iubeşti, ce idei îţi mai trec prin cap, ce crezi că merită comentat, ce spun alţii, ce zici tu despre ce-au spus alţii, ce evenimente s-au mai petrecut, cum e x sau y etc. Nimic din toate astea nu merită consemnat, în esenţă, dar o faci, cu obstinaţie, adunând agende şi caiete, ani, de-a rândul. Crezi că au sens, te amăgeşti că au, le dai tu unul, notându-le şi interpretându-le într-un anume fel.
Renunţarea la jurnal are formularea renunţării la alte dependenţe: „m-am lăsat de jurnal!” Ai vrea să poţi spune asta, îţi doreşti, cândva, poate, să se-ntâmple. Până atunci, viaţa ţi se depozitează, în parte, pe foi şi pe zile, în zona de celuloză a existenţei tale. Crezi că e adevărată, când o revizitezi, citind-o, dar nu e. E adevărat doar ceea ce se petrece viu, instantaneu, restul e poveste, e ceva… scris.
Numai literatura are dreptul să rămână în scris, tautologic vorbind, numai ea merită scrisă, pentru că numai dependenţa ei îmbogăţeşte viaţa şi o salvează, oferindu-i alte ontologii, alte universuri. Jurnalul e doar o pretenţie personală, o imitaţie, gratuitatea lui arogantă nu se compară cu gratuitatea de bijuterie fasonată a literaturii.
A ţine jurnal înseamnă a te lupta cu el. Prezenţa lui organizează existenţa şi o redefineşte, obligând-o să devină discurs. Jurnalul reprezintă mereu ofensiva, nu-ţi rămâne decât să-ţi pregăteşti apărarea.
Jurnalul ca doză zilnică. Peste voinţa ta.
Adrian G. ROMILA