Toaca de vecernie a vieţii

Vă mai amintiţi bunicii bătrânii aia matusalemici, înţelepţi şi cumsecade care s-au prăpădit la Cotul Donului sau în anii cruntei secete postbelice? Ne primeau cu braţele deschise în fiecare vară, în vacanţa mare. Ne hârjoneam în livadă, în fân, la scăldat. Vă mai amintiţi de turtele coapte pe plită, de plăcintele poale-n brâu şi lampa de gaz, la care bunicul ne citea despre Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana? Toate au rămas amintiri. Toate s-au veştejit. Coasa nu s-a mişcat de o veşnicie din hambar, iar sapa rânjeşte ştirb în şopron. N-o mai poartă nimeni. Vlăstarele bătrânilor au plecat din sat, să-şi caute norocul în alte zări, unde pâinea nu mai are aroma de demult. Nici răcnetele nepoţiilor din bătătură, nu se mai aud. Pe bunicii plecaţi, nimic nu-i mai poate aduce în vieţile noastre, nici măcar internetul. Rămân doar amintirile, reci, fără suflet, ale celor dragi, dar mai ales înţelepciunea noastră de la sate, căci nu-i aşa, într-un final trei lucruri mai intră într-o casă fără să fie anunţate: datoriile, bătrâneţea şi moartea.

Îmi amintesc şi acum povestea spusă de bunicul meu, Turcu, om de mare cultură din satul Izvorul Alb pe malul drept al Bistriţei moldoveneşti. Oamenii din cătunul lor au ridicat o şcoală pentru plozii uitaţi de guvernanţi. Şi pentru că, România era monarhistă l-a pictat pe un perete şi pe regele Mihai. Când au venit comuniştii l-au văruit pe suveran şi l-a pictat pe Ghiţă Dej. În `65 când s-a dus ceferistul „dincolo”, organele locale cu sarcini politice l-a arborat pe cizmarul de la Scorniceşti… Şi tot aşa. Până la urmă le-a bătut toaca la toţi. „Şi pulbere, ţărână din tine se alege”, vorba Veronicăi Micle.

 

Dumitru RUSU