Profesorului Gheorghe Amaicei i se potrivesc toate vorbele bune cu care, de-a lungul vremii, a fost blagoslovit un dascăl. Din păcate, tot mai puţine în ultima vreme. Mai ales din partea celor care cred că a blagoslovi înseamnă a înjura. Despre glorioasele sale fapte de arme, de pe baricada catedrei sau din tranşeele Asociaţiei Învăţătorilor, s-a scris mult în cei 20 de ani ai seriei noi a revistei, şi s-a scris şi în acest număr (pag. 21). Dar şi Bădiei Ghiţă îi plăcea să scrie. Şi să vorbească. Şi să citeze din poeţii lui preferaţi.
Îi plăcea să scrie despre Armata Învăţătorilor, despre Ziua Eroilor – aşa cum erau ele păstrate în memoria Apostolului – despre Grigore Moisil, despre Spiru Haret sau Leon Mrejeriu, modelele lui nemărturisite, dar ades invocate. De fapt, a trăit şi a lucrat mereu în acel „spirit haretist”, chiar şi atunci când unele lucruri se cereau revizuite sub presiunea prezentului şi, mai ales, a viitorului…
Parafrazând un titlu de Sextil Puşcariu (Călare pe două veacuri), putem spune că şi Bădia Ghiţă a stat călare pe două milenii, trăind crâncen, mai ales în dictatoriala epocă de aur. Dar nu mai puţin palpitant, şi în era postdecembristă.
A fost un om care a iubit enorm Şcoala, Neamul şi Glia. Şi Istoria. Şi Basarabia. Şi Familia. A trăit demn, discret şi frumos, dedicându-se deplin acestor iubiri. Îşi dorea ca lumea să fie mai bună şi o vedea de multe ori mai bună decât era. Mereu generos, în gând şi faptă, le dorea şi celorlalţi să fie mai buni. Nu reacţiona când nu era ascultat; se mulţumea să ofteze şi să scuture din cap cu amărăciune…
Cum zice Miron Costin, nu sunt vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi. Şi mai zice cronicarul, în altă parte a Letopiseţului Ţării Moldovei, despre Ieremia Movilă că era om întreg la toate, blând şi nemândru, iar despre logofătul Gheorghe Ştefan că se afla ca un om deplin, cap întreg, hire adâncă, cât poţi zice că nasc şi în Moldova oameni.
În rândul moldovenilor, cu care am avut norocul să fiu contemporan, Ghiţă Amaicei ocupă un loc de onoare pe care nu i-l poate lua nimeni.
Mircea ZAHARIA