Cărturarul Nicolae Cartojan face în istoria literaturii române vechi o adevărată muncă de pionierat. Format la şcoala lui I. Bianu, N. Iorga şi Titu Maiorescu, viitorul academician va cerceta literatura română de la începuturi, mai ales cărţile populare, aducându-le în atenţia altor cărturari şi a cititorilor cu generozitatea specifică unui mare savant.
Profesor de liceu, apoi, profesor universitar şi academician, se apleacă asupra lucrărilor de literatură română veche cu multă pasiune, transformând această „secvenţă de cultură” într-o veritabilă disciplină de studiu, mai întâi la nivel universitar, apoi şi la nivel secundar. Principalele lucrări sunt: „Alexandria în literatura românească” (teza de doctorat, susţinută în 1920), „Legendele Troadei în literatura veche românească”, „Cărţile populare în literatura românească”, „Istoria literaturii române vechi” (I-III) şi „Mihail Kogălniceanu (monografie)”, ca să le amintim doar pe cele mai importante dintre ele. De altfel, vocaţia pentru munca la catedră îi va aduce un imens capital de încredere şi de simpatie printre elevii şi studenţii cărora le-a fost magister; şcolile prin care a trecut, inclusiv Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, îi vor forma şi consolida aura de adevărat orator.
„Istoria literaturii române vechi”, publicată în 1940-1945, este o adevărată capodoperă, deschizând, aşa cum afirmam, drumul istoriei literaturii vechi drept disciplină de studiu. De altfel, opera ştiinţifică şi de cercetare a lui Nicolae Cartojan include aproape întreaga istorie a literaturii române; în lucrare sunt reprezentate toate perioadele din secolul al XVI-lea, până la figurile clasicilor din secolul al XIX-lea. Cu toate că este considerat specialist în literatura veche, un segment important al operei sale este dat de cărţile populare asupra cărora s-a aplecat cu pasiune. Deşi a fost precedat de B. Petriceicu-Haşdeu, contribuţia lui Nicolae Cartojan la fixarea disciplinei şi la afirmarea acesteia în cadrul general al cercetărilor de literatură românească veche este hotărâtoare. Cunoaşterea desăvârşită a textelor, în cea mai mare parte încă inedite, a situaţiei din literaturile europene şi mai ales din cele învecinate (căci el concepe acest studiu într-un cadru larg comparatist) şi o bună metodă filologică îl ajută în ordonarea, sistematizarea şi prelucrarea unei mari cantităţi de informaţie, astfel că reuşeşte să înregistreze, să descrie şi să analizeze cantităţi uriaşe de informaţie. Contribuţiile sale sunt numeroase şi variate, mergând de la identificări de izvoare, semnalări şi publicări de texte necunoscute, stabilirea temelor şi a filiaţiilor acestora, până la revelarea unui număr neaşteptat de reminiscenţe, motive şi clişee literare trecute din cărţile populare în folclor, în artele plastice, în general în tradiţia autohtonă. După Cartojan, literatura română veche include trei categorii principale de scrieri: religioase, istorice şi „poporane scrise”. Dacă textele religioase au o importanţă culturală şi lingvistică, dacă textele istorice sunt expresia devenirii conştiinţei poporului român, cărţile populare au alcătuit literatura de imaginaţie prin care s-au desfătat în ceasurile de recreere sufletele dornice de ficţiuni ale cărturarilor din trecut. „Conceput în acest fel, studiul cărţilor populare, care aruncă o lumină aşa de vie asupra vieţii sufleteşti de acum a poporului nostru, este strâns legat de cel al folclorului, domeniile celor două discipline interferându-se şi condiţionându-se reciproc” („Dicţionarul scriitorilor români”).
Iată ce afirma N. Cartojan în „Istoria” sa: „Am apropiat mai sus pe Neculce de marele romancier istoric Sadoveanu. Într-adevăr, este o afinitate sufletească între boierul cronicar de la începutul veacului al XVIII-lea şi între cel mai de seamă povestitor al vremurilor noastre, Sadoveanu însuşi, care avea să găsească în paginile lui Neculce viziunea multor romane ale sale. În discursul de recepţie la Academia Română mărturisea această afinitate, punând alături de Neculce pe Creangă, printre precursorii săi. Cu intuiţia lui artistică, Sadoveanu a avut dreptate alăturând pe cei doi mari povestitori, care, prin factura lor stilistică şi prin caracterul limbii lor, stau mai aproape de popor. Încheindu-şi cuvântarea de recepţie, Sadoveanu făcea următoarea destăinuire:
Simţindu-mă al acestui popor şi al trecutului şi ucenic al acestor doi mari înaintaşi, lor le închin clipa solemnă de acum, în care o adunare aşa de aleasă pe ei îi cinsteşte în umila mea operă.”
În scrierile sale ştiinţifice, multe pagini sunt dedicate folclorului, urmărindu-se circulaţia temelor, inovaţiile autohtone şi reprezentarea lor în arta populară sau în pictura naivă a icoanelor.
* * *
„Istoria literaturii române vechi” este o lucrare documentată şi echilibrată, care acordă o importanţă preponderentă ambianţei culturale a epocii şi circumstanţelor istorice, urmărite în amănunt. Autorul ei a fost un neobosit cercetător şi un recunoscut profesor care a îndrumat numeroase generaţii de elevi şi studenţi. Dar, marele său merit este acela de a fi pus bazele unei discipline care a rămas până astăzi un capitol distinct al unei istorii literare în continuă transformare.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI