Promoţia 1957 a Facultăţii de Filologie – Istorie – Secţia de Limba şi Literatura Română – a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
1. Motivaţie
Viaţa nu este doar un izvor de amintiri. Existenţa umană este o realitate ce trebuie trăită, nu doar o enigmă ce trebuie dezlegată. Totuşi, o viaţă cu multe amintiri, cred că a meritat trăită, este o viaţă împlinită.
Pe de altă parte, amintirile sunt informaţii pur personale. Oare le pasă altora de ele? Mă gândesc că poate le pasă, în măsura în care se suprapun pe propriile amintiri sau poate le trezesc un impuls de curiozitate.
Este una din raţiunile pentru care m-am decis să aştern pe hârtie amintirile unei generaţii de profesori din care şi eu am făcut parte. Din această generaţie şapte profesori au funcţionat în judeţul Neamţ.
În vara anului 2022 m-a vizitat un fost coleg de facultate. Din vorbă-n vorbă, la un moment dat, colegul meu a scos din cutia cu atenţii un titirez şi l-a pus în mişcare exclamând: „Uite, aşa ne-a răsucit pe noi viaţa!” Acesta a fost declicul ce m-a pus şi pe mine în mişcare, ce a declanşat ideea acestor însemnări.
O altă motivaţie ar fi că această întreprindere mi-a umplut un gol al existenţei, a fost ca o terapie, ca un antidot, la singurătate, bătrâneţe, şi …
Titlul poate să pară desuet sau prea pretenţios. Date fiind informaţiile ce urmează, înglobate în aproape un secol de istorie, cred că poate fi acceptat.
Trebuie să mulţumesc Celui care a făcut posibil să mi se scurgă gândul în mâna încă vie, să pot aduna, ordona şi aşterne pe hârtie informaţiile ce urmează.
* * *
Înaintea aniversării a 50 de ani de la absolvirea facultăţii, un grup din foştii mei colegi din Iaşi a avut iniţiativa editării unei cărţi, în care să ne consemnăm amintirile. Aşa s-a născut cartea ce a cunoscut două ediţii.
Informaţiile le-am extras din a doua ediţie: Promotia ’57. Facultatea de Filologie Istorie, Secţia Limba şi Literatura Română. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Ediţia a II-a. 2009. 611 pg.
Aşadar, vă supun atenţiei un grupaj de însemnări, extrase din carte şi, pe alocuri, completate de mine, ca repere ale unui timp ireversibil pierdut, cu provocările fiecărui viraj al vieţii acestei generaţii de profesori.
Cartea a fost alcătuită din confesiunile absolvenţilor promoţiei ’57 care, la 50 de ani de la absolvire, erau în viaţă, şi a avut un număr restrâns de exemplare, de unde şi intenţia mea de a o face cunoscută.
Nu ştiu în ce măsură datele din carte pot prezenta interes pentru istorici sau pentru alte categorii de specialişti, chiar şi pentru un public mai larg. Contribuţia mea este modestă, dar am considerat-o ca pe o datorie de onoare faţă de foştii mei colegi.
Cu regret o spun că 22 de pagini din carte au rămas goale, doar cu numele, fie că unii colegi n-au răspuns propunerii, fie că pentru alţii, din cei decedaţi, n-a scris nimeni.
Am grupat textele selectate în câteva capitole, marcând existenţa noastră până la intrarea în facultate, studenţia, activitatea profesională şi extraprofesională şi … după.
Anul acesta, unii dintre colegi, puţini la număr, îşi aniversează 90 de ani de existenţă alţii, tot puţini, vin din urmă. De asemenea, se împlinesc 70 de ani de la primii paşi în studenţie şi peste 65 de ani de la absolvire.
Sigur, de atunci, din 1953, vremurile s-au schimbat, peste oameni au venit alte urgii sau împliniri. Cred că nu este lipsit de interes să ni le amintim.
Noi, cei din generaţia ’57, am trăit în câteva etape esenţiale ale istoriei. Ne-am născut în regim capitalist, am trecut prin trei dictaturi, am trăit Războiul, am trecut prin comunism iar, la bătrâneţe, când credeam că ne-am aşezat vieţile pe nişte temelii mai sigure, trăim într-o societate ce, nu de puţine ori, ne dă motive de îngrijorare.
Cu voia sau fără voia noastră am fost şi suntem implicaţi în toate evenimentele politice, sociale şi economice, suportând consecinţe faste şi nefaste.
Există o maximă, prea uşor vehiculată, că oamenii nu trebuie apreciaţi, lăudaţi, înainte de moarte. Eu cred că ei trebuie apreciaţi şi în timpul vieţii, dacă au meritat. Trebuie să îndrăznim să depunem mărturie în favoarea lor.
E. Hemingway spunea unui reporter, întrebat fiind, despre secretul creaţiei că, adesea, este mai greu să descrii decât să înfăptuieşti ceva. Subscriu acestei judecăţi totuşi, încerc.
Aşadar, vă propun o călătorie în timp.
2. Lumini şi umbre. Copilăria şi anii de şcoală
Amintirile noastre, consemnate în cartea promoţiei 1957, sunt când luminoase, când tulburi, după cum apa vieţii le-a strâns în albia ei. Câteva date pot fi edificatoare:
„Sunt născută într-un sat sărac din judeţul Vaslui în care, înainte de război, erau 5-6 familii bogate, moşieri, iar restul 300-500 familii lucrau propriul petic de pământ sau lucrau la moşiile câtorva boieri.
Am învăţat patru clase primare cu un singur învăţător, foarte bine pregătit, foarte harnic, destul de sever «preda simultan» cu două clase dimineaţa şi alte două după masă.” Sunt mărturisirile prof. Elena Başceauş Acameniţoaiei din Iaşi, pg. 91.
Altă confesiune: „Întâmplarea a făcut să mă nasc dincolo de Prut, în ţinutul Hotin. Viaţa curgea liniştit şi sigur, credeam noi, într-o familie tânără, cu multe vise, cu o gospodărie bine întemeiată.
Nu împlinisem încă 9 ani, tatăl meu militar de carieră, a plecat odată cu regimentul. Era în anul 1940. După plecarea lui, într-o căruţă rechiziţionată, în care au fost aruncate, la repezeală, câteva lucruri, am pornit spre o destinaţie necunoscută.
Prutul care, până atunci, înfrăţea oamenii dintr-o parte şi din cealaltă, acum despărţea destine. Pentru noi începea un lung drum prin ţară.” «A frecventat şase şcoli primare din şase localităţi» Elena Dănilă Pălimaru din Focşani, jud. Vrancea, pg. 161.
„De ce anume n-aş vrea să-mi aduc aminte?” scrie Aurel Gheorghiţă din Iaşi. „De imaginea unui copil îngrozit care privea cum, în curtea bisericii la care tata era preot, ardeau cărţile din biblioteca pe care am găsit-o când am deschis ochii la viaţă, şi care, în timpul războiului fusese ascunsă în podul bisericii. Era în 1948 şi eu nu împlinisem încă 13 ani!”, pg.256.
„În clasele primare am fost fascinată de lecţiile de istorie şi de lectura unor poezii din Bolintineanu, V. Alecsandri şi G. Coşbuc, pe care o făcea în faţa clasei un dascăl cu chemare şi cu o mare dragoste de şcoală, de copii,” mărturiseşte Petruţa Grigore Bejan din Rădăuţi, jud. Suceava, pg. 296.
Alt exemplu: „Anii au trecut pe nesimţite şi perioada copilăriei ia sfârşit cu o întâmplare nefericită. Învăţătorul Vasile Brânzei primeşte Ordinul de Concentrare cu trei stele. Trebuia să plece pe front. La plecare, sublocotenentul în rezervă, ia cu el şi pe Murgul «calul care trăia în curtea şcolii şi pe care copiii îl iubeau».
La terminarea Războiului, învăţătorul bolnav, rănit şi trist, revine la şcoală povestind cum în luptele de la Odesa, Murgul a căzut salvându-i viaţa.” Ilie Ibănescu din Suceava, pg. 336.
Alte amintiri: „Am fost nevoită să muncesc la tot ce puteam rezolva de la o vârstă destul de fragedă – 6 ani. Nu puteam şi nici nu ştiam să prăşesc porumbul, dar puteam să strâng în urma prăşitorilor porumbul tăiat pe care îl duceam acasă, legat în snopi, ca furaje pentru animalele din gospodărie.
Modelul meu de viaţă a fost învăţătoarea mea, pe care am divinizat-o pur şi simplu. Întotdeauna mă transpuneam în rolul ei, închideam ochii şi mă vedeam cu catalogul la catedră în faţa elevilor.” Neaga Nica Inimosu, din Comăneşti, jud. Bacău, pg.366-367.
„La vârsta de 9 ani, adică în 1944, în timpul refugiului «mărturiseşte Viorica Strahotin Şindilaru, din Iaşi» părinţii mei s-au pierdut şi am rămas singură sub îngrijirea rudelor”, pg.521.
O altă confesiune impresionantă: „În 1935 familia s-a mutat la Roman. Aici am urmat grădiniţa şi şcoala primară Izraelito-română, evreii fiind îndepărtaţi din învăţământul public conform legislaţiei vremii.” Iancu Wexler din Roman, jud. Neamţ, pg. 585.
Tot între lumini şi umbre s-a petrecut şi copilăria mea. Îngăduiţi-mi să mă întorc la fetiţa care eram cu peste 80 de ani în urmă când, cu o trăistuţă în care era o carte, despre care ştiam de la fraţii mei mai mari că se numeşte Abecedar, un caiet, cu o gumă de şters, cu un obiect ce se numea plumb (creion), aveam să intru în curtea şcolii iar, apoi, în clasa I primară după trei ani de grădiniţă.
Îmi mai aduc aminte, şi azi cu emoţie, de mâna caldă a doamnei învăţătoare, aşezată peste mânuţa mea, făcând posibil miracolul apariţiei, pe caietul meu, a literelor A (mare) şi a (mic), a silabei ma, apoi, a cuvântului MAMĂ.
Era în vremea Războiului dar, pe atunci, încă nu şuierau gloanţe şi obuze peste capetele noastre şi peste şcoală. S-a întâmplat ceva mai târziu, când frontul a dat şi peste noi, când s-a închis şcoala, când din primăvară până spre iarnă, populaţia localităţii a trăit în pribegie, fiind evacuată forţat de către armata sovietică.
Părinţii mei şi noi, cei patru copii, am trăit aproape un an, la vreo 30 de km de casă, într-o şură, pe paie, cu încă 11 familii.
(Continuare în numărul următor)
Elena DIDOIU