• Ionel Teodoreanu – La Medeleni
(continuare din numărul trecut)
Imaginea trenului ca element caracteristic Bălţiului apare şi la Ionel Teodoreanu, în ultimul volum, Între vânturi, din trilogia La Medeleni (1927). „Acest tren stă în întuneric, ca ochiul de haiduc sub încruntarea sprâncenei stufoase, din clipa formării până-n zori, când va ajunge – la un ceas oarecare, întotdeauna variabil – la destinaţie” (4). Această maşinărie viermuitoare adăposteşte „pasageri ocupanţi”, între care mâncătorii de seminţe deţin întâietatea: „Muzicantul pocnetelor e un mâncător de seminţe. Le sparge, individual, între dinţii din faţă – cu o mişcare asemănătoare cu rânjetul – miezul e spart, cojiţa expulzată. Urmează o masticaţiune de papagal şi, concomitent cu ea, altă sămânţă e spartă, triată şi aşa mai departe” (4, p. 264). Mâncatul de seminţe poate fi substituit de „cel mai sforăitor somn din câte a instalat natura într-o gură şi-n nişte nări omeneşti”, dar şi de „alcoolul cât mai pur”, materializat în „secărică, rachiu, votcă, ţuică sau o mixtură personală” şi ţigareta rusească care faţă de cea moldovenească „e ca Nistrul faţă de Bahlui”.
Acesta e trenul care pufăie în inima Bălţiului, „cel mai lugubru oraş al României, dospit parcă din nouri căzuţi pe un pământ de ploi, de mlaştini şi mocirle, prin care umblă oameni cu galoşi prinşi de curele peste cizme, scuipând seminţe” (4, p. 267).
Geografia acestei provincii este schiţată prin câteva impresii de călătorie ale Olguţei în Bălţi, unde iubitul ei se adăpostise la sfârşitul lui iulie 1922 în aşteptarea definitivării unor formalităţi notariale. Tânăra îndrăgostită descoperă aici o comunitate amnezică, înstrăinată şi abrutizată, ce îşi salvase după un secol de dominaţie străină numai instinctele primare: „Mirosul de cizme, usturoi, mahorcă şi sudoare era atât de dens, atât de materializat, încât îţi venea să-l dai la o parte cu mâinile ca pe perdea, înnăbuşitor de grea. Mâncătoarii de seminţe spărgeau şi scuipau.” (4, p. 267).
Călătoria Olguţei în Basarabia este notată mai mult senzorial, eroina fiind obligată să cunoască direct oameni din cele mai modeste straturi ale societăţii: „Mirosul de usturoi era vecin cu Olguţa. Aparţinea respiraţiei unui moşneguţ al cărui cap părea ţesut din pufuri de păpădie.” (4, p. 268).
Prima experienţă trăită în Bălţi se asociază cu noroiul gării improvizate, care îi înghite unul din pantofi, lăsându-i piciorul uşurat în mod straniu: „Glodul acesta era viu. Respira ca acele fioroase carnivore, care-şi închid grasele petale în clipa când insecta a intrat; glodul Bălţilor îşi închidea buzele negre asupra pantofului desprins.” (4, p. 272).
Impresia de groază evadată din noroiul infernal este intensificată de tabloul naturii lugubre: cer sinistru, ploi sure, pământ care „suge viaţa cu buze de mormânt”, case „fără grădini, fără culori, în ploaie şi glod”, „nicio floare, nicio verdeaţă”. Recuzita tenebroasă e în deplină consonanţă cu cea a lui Geo Bogza, fiind diminuată doar de metaforismul proverbial al lui Teodoreanu.
După ce îşi oferă pantoful drept ofrandă glodului, Olguţa se cazează într-un hotel sordid. Ea se adaptează condiţiilor de viaţă din orăşelul basarabean: devine nemuritoare în amintirea magazinului de ghete de unde îşi cumpără pantofi – îşi completează ţinuta cu „o pereche de galoşi, stil Bălţi, cu curelele de rigoare, care transformau picioarele într-un fel de submarine”. Cumpărându-şi un lighean nou, îi uimeşte pe toţi angajaţii hotelului cu nevoile ei de igienă. După multe insistenţe, ea obţine două găleţi cu apă de ploaie, patroana hotelului fiind convinsă că suferă de vreo boală gravă, iar ligheanul şi căldările cu apă ar fi destinate unui rit religios.
Noroiul drumurilor din Bălţi întins „în falduri somptuoase” se armonizează cu mizeria din camera de hotel, care mai purta mirosul precedentului pasager, şi cu mărfurile de calitate îndoielnică din vitrinele puţinelor dughene, părând mai degrabă nişte „ferestre de cavou, în care se vestejeau culorile hăinuţelor şi jucăriilor unor copii morţi”. Atmosfera oraşului este de „cenuşă udă şi de rapăn al văzduhului”, străzile mocirloase cu bălţi scărmănate de ploaie par nişte „lagune secate”, iar casele cu ferestre „mici ca ochii de porc” – „cufere de viaţă uitate nedespachetate pe umedul chei al ploilor şi-al bălţilor”. Sărăcia şi mizeria din oraşul basarabean îi amintesc Olguţei de alte localităţi moldovene, Bălţi distingându-se însă prin populaţia lui pestriţă, cu deosebire lipoveni şi evrei, românii părându-i a fi înstrăinaţi, lipsiţi de identitate.
Dacă oraşul Bălţi nu conservă urme ale spiritualităţii româneşti, casa unde Olguţa îl descoperă pe Vania Dumşa reflectă condiţia materială şi sufletească a boierimii române din Bălţi, după mai bine de un veac de dominaţie rusă. Părăginită, cu mărturii ale diverselor războaie devastatoare ce s-au derulat pe pământurile româneşti, ea îl adăposteşte pe Vania într-un fost salon de recepţie cu parchetul nelustruit şi ştirb, cu tapetul jupuit şi întunecat, ca „după un asasinat”. În plafon atârna un candelabru pătat de muşte cu becuri ca nişte lumânări. Mobila se rezuma la un pian negru, un scaun cu spetează înaltă de nuc sculptat, cu o căptuşeală verde, decolorată şi spartă şi un vast birou de lemn de păr lustruit negru, unde se odihneau câteva teancuri de cărţi. Mobila tragică, „pe care vedeai parcă înclinându-se o faţă palidă de ţar, iscălind condamnări la moarte, ştiind că destinul i-a iscălit-o şi pe-a lui” (4, p. 280), purta urme de devastare.
Acest spaţiu, martor al umilinţelor Moldovei nistrene, adăposteşte momentele de fericire ale celor doi îndrăgostiţi, în acordurile muzicii lui Beethoven, Bach şi Chopin, interpretate cu virtuozitate de Olguţa. Muzica tinerei pianiste răsună din nou, ca în vremurile trecute, când în saloanele boierimii moldovene concertau maeştrii Europei apusene. Cântecul de lebădă al eroinei readuce la lumină tradiţia culturală a Moldovei, în acest oraş uitat de lume şi de Dumnezeu, în această casă boierească, părăsită şi ruinată.
În lucrările ambilor scriitori, oraşul Bălţi îmbracă imaginea tristă a unui oraş noroios, apăsător şi amnezic. Drumul devine principalul „instrument” de care se serveşte rătăcitorul pentru a-şi construi itinerarul în interiorul dedalic. Autorii realizează o imagine completă a parcursului labirintic. După ce a bătut străzile labirintului citadin, cel care se plimbă juxtapune elementele răzleţite ale oraşului sub forma unui colaj.
În La Medeleni traversarea oraşului şi orientarea spre alte orizonturi sunt logic însoţite de o explorare a spaţiului intimităţii. Definit dintr-o altă perspectivă, oraşul este redus finalmente la locuinţa văzută ca o cochilie, care îl protejează pe cel care locuieşte în ea, ascunzându-i dramele.
În Un oraş din infern urbea este „parazitată” de subiectivitatea şi imaginarul scriitorului. Oraşul privit duce la crearea unuia „literar” prin dispunerea anumitor aspecte reale în ficţiune. După ce au fost „stocate” în memoria scriitorilor, peisajele citadine se transformă în imagini literare substanţiale.
Diana VRABIE
Bibliografie
1 Geo Bogza, Un oraş din infern, în Basarabia, ţară de pământ, Editura Aria, Bucureşti, 1991, p. 77.
2 Ivan Evseev, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1999.
3 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Hyperion, Chişinău, 1990.
4 Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Între vânturi, vol. III, Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009.