Regăsirea patriei pierdute
In memoriam: Victor Ciutac
(12 ianuarie 1938, Hotin – 18 ianuarie 2009, Iaşi)
Victor Ciutac s-a născut la 12 ianuarie 1938, în satul Şirăuţ, judeţul Hotin într-o familie de ţărani. În toamna anului 1957 este înrolat în rândurile Armatei sovietice. Din 1960 şi până în 1964 urmează Facultatea de actorie la Conservatorul „Gavriil Muzicescu” din Chişinău – Facultatea de teatru şi film, clasa maestrului Valeriu Cupcea. Joacă iniţial pe scena Teatrului „Vasile Alecsandri” din Bălţi, iar din1964, pe scena Teatrului Dramatic „A. S. Puşkin” din Chişinău. După reorganizarea teatrului „A. S. Puşkin” este numit director artistic al Teatrului-studio „Mihai Eminescu” (din 1994, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău). În 2002, părăseşte teatrul şi se stabileşte la Iaşi, cealaltă capitală Moldovei.
Este laureat al Premiului Naţional (1980), i se conferă titlul de Artist al Poporului (1991) şi e decorat cu Ordinul Republicii (1998).
De la 1812 încoace românilor basarabeni li s-a şters cu buretele, prin cele mai diabolice metode, conştiinţa identitară, inducându-li-se ideea că patria lor ar fi alta decât cea în care se născuseră şi în care zac osemintele strămoşilor lor.
O rudă de-a mea, unchiul Nicolae Boghian din comuna Crihana Veche, judeţul Cahul, a căzut în 1904 cu moarte de erou pentru „maica Rusie” şi „tătuca-ţarul” la apărarea Port-Arthurului. În conflagraţia din 1941-1945, taţii noştri de pe malul stâng al Prutului, înrolaţi în armata sovietică, au trebuit să tragă în fraţii lor de pe malul drept pentru apărarea „patriei lor sfinte” – U.R.S.S. Începând cu 1994, românilor „Basarabiei moldave” li se inoculează metodic conceptul de patrie, limbă, istorie şi fiinţă moldovenească, altele decât cea românească.
Regretatului actor şi regizor de teatru şi film Victor Ciutac, întors de curând, împreună cu marele poet Grigore Vieru, în Patria lui Dumnezeu, i-a fost dat, de asemenea, ca şi celorlalţi reprezentanţi ai generaţiei basarabene de sacrificiu, să trăiască, să creeze şi să soarbă din cupa răbdării şi suferinţei în mai multe patrii. Ca părtaş al acestei generaţii, îmi place să cred că, în suflet, aveam una şi aceeaşi Patrie, cea adevărată, taina care ne apăra de pieire. Certific şi mărturisesc: este grozav de greu să trăieşti şi să împărtăşeşti, în suflet, o credinţă şi, pe de altă parte, să joci un alt rol, cel impus de „patria” impusă.
Şi Victor Ciutac a trecut prin acest calvar. Norocul lui că a fost chiar actor şi, ca profesionist, poate că i-a fost mai uşor decât nouă să se dedubleze în hăţişurile vieţii. Pe lângă memorabilele chipuri de ţărani moldoveni, cu trăsăturile lor general-umane de fiinţe îngemănate cu glia (rolul tatei din spectacolul cu titlul omonim de Dumitru Matcovschi pe scena Naţionalului din Chişinău; rolul cronicarului Ion Neculce din pelicula „Dimitrie Cantemir” de Vlad Ioviţă, al ţăranului Alexe Mânzu din filmul „Bărbăţii încărunţesc de tineri” de Vasile Pascaru, al haiducului Marcu din „Calul, puşca şi nevasta” de Vlad Ioviţă etc.), a creat şi tipuri de reprezentanţi ai puterii sovietice: comisar de brigadă în banda lui Kotovski (filmul „Pe urmele fiarei” de Valeriu Gagiu), preşedinte de colhoz (filmul „Care pe care” de Anatol Codru) etc.
Pe scena Teatrului Dramatic din Bălţi, apoi pe cea a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, timp de peste 45 de ani, a colaborat cu cunoscuţii regizori de teatru Valeriu Cupcea, Veniamin Apostol, Andrei Băleanu, Ilie Todorov, a jucat alături de renumiţii actori Eugeniu Ureche, Ecaterina Cazimirov, Constantin Constantinov, Domnica Darienco (spectacolele: „Tata”, „Abecedarul”, „Pomul vieţii”, „Io, Ştefan-Voievod”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, „Asociaţia femeilor din Belgrad” etc.), iar în cele peste 20 de filme („Poenile roşii”, „Lăutarii”, „Bărbaţii încărunţesc de tineri”, „Corbii prada n-o împart”, „Ofiţer în rezervă”, „Destinul misterios”, „Ultimul haiduc”, „Când ai alături un bărbat”, „Dansul efemer al dragostei”, „Trecea o lebădă pe ape” etc.) – cu regizori ca Emil Loteanu, Vlad Ioviţă, Vasile Pescaru, Valeriu Gagiu, Anatol Codru, Ion Mija şi cu actori ca Ion Ungureanu, Grigore Grigoriu, Mihai Volontir, Constantin Constantinov, Petru Baracci, Mihai Curagău, Dumitru Caraciobanu, Eugenia Todoraşcu, Iulian Codău, Boris Bechet, Timofei Gruzin, Metodie Apostolov, Eugen Cucuruzac, Marica Balan, Vasile Brescanu, Spiru Haret, Ion Arachelu, Vasile Constantin, Vasile Zubcu, Mihai Bădicheanu ş. a.
Ţinuta elegantă, romantică şi visătoare, vocea lui molcomă (ascultătorii îşi vor mai fi amintind-o din ultimul spectacol radiofonic „Accidentul” de Fr. Dürrenmatt, difuzat la Radio Iaşi în 2008), ochii pătrunzători şi blajini, iradiind o bunătate sufletească sui-generis, pasul agale, dar sigur, prin arătura scenei teatrale, discreţia cu care ţi se confesa îl individualizează şi ţi-l amprentează pe retina sufletului pentru totdeauna.
În 2002, în plin dezmăţ al capitalismului sălbatic, al indiferenţei totale a oficialităţilor din Republica Moldova pentru cultura teatrală şi cinematografică şi, în genere, faţă de propăşirea spirituală a românilor basarabeni, al atacului furibund din partea cârmuitorilor faţă de tot ce e simţire românească, Victor Ciutac le spune un „mulţumesc” plin de recunoştinţă spectatorilor, teatrului şi filmului, cărora le consacrase toată viaţa sa creatoare, şi se retrage la Iaşi, în Ţară, unde îşi regăseşte, cu bucuria împlinirii unui vis mai vechi, – de astă dată pentru totdeauna – mult râvnita şi adevărata lui Patrie.
Descalpatul de memoria istorică şi strangulatul, timp de peste 50 de ani, de menghina ideologiei sovietice românul Victor Ciutac, omul care a trecut prin tot calvarul românilor basarabeni văduviţi de patrie, dezmoşteniţi de istorie şi mancurtizaţi de scursurile străine, a răbufnit, pe „ultima sută de metri” din viaţă, cu două romane („Exilaţi în umilinţă” şi „Povestiri de acasă”) sfâşietoare prin obiectivitatea şi sinceritatea cu care descrie drama dezrădăcinării, deznaţionalizării, mancurtizării, sub ruşi, a românilor basarabeni, care au ajuns, orbecăind prin întuneric şi minciunire, străini la ei acasă, umiliţi inchizitorial permanent, siliţi să accepte – ceea ce este extrem de tragic – ca pe ceva normal şi sârma ghimpată de pe malul Prutului, care-i desparte de fraţi, şi traiul în cuşcă, să se resemneze mioritic în faţa destinului, acceptându-i, fără crâcnire şi încercare de rezistenţă sau de revoltă, pe venetici, cu proverbiala atitudine blajină a românului faţă de cotropitori. Spre finalul romanului, un moşneag basarabean mucalit, fără patrie, din Codrenii de lângă Prutul de la răspântia istoriei, se confesează cu ironia amară a unui moş Ion Roată crengian, bătut din cele patru vânturi: „Iaca, în jurul casei am numai patrii, multe patrii, da feciori – niciunul. Până mai ieri aveam doi eroi şi un fecior, azi am trei eroi, da feciori – niciunul. Aşa-i când ai mai multe patrii, niciuna nu ştie cum să ţi-i ia mai repede şi să ţi-i facă eroi”. Autorul nu ne spune ce se va întâmpla cu trezirea conştiinţei codrenilor basarabeni, lăsând concluzia la latitudinea cititorului.
Dar însuşi autorul romanului, reprezentant al unei generaţii basarabene pierdute, de sacrificiu, pe patul de suferinţă al unui spital din Iaşi, ne-a lăsat, cu minte lucidă şi cu limbă de moarte, sacramentalul său testament: „Vreau să fiu îngropat la Iaşi, în ţărâna poporului meu. Şi mai vreau să înţeleagă toţi că România şi Basarabia, Basarabia şi România sunt acelaşi pământ”.
La fel ca şi compatriotul său Grigore Vieru, Victor Ciutac şi-a regăsit, încă fiind în viaţă, Patria sa pierdută.
Dacă ţinem la ei cu adevărat, nu există un argument mai puternic decât să contribuim, prin eforturile noastre personale şi comune, la reîntregirea Ţării. Pentru a ne regăsi cu toţii Patria pierdută.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
(N. R. Preluare din „Literatura şi Arta”, nr. 5, Chişinău, 2009)
Nicolae MĂTCAŞ