Vultur Orândeanu s-a născut în anul 1900, în comuna Muşeniţa, raionul Rădăuţi, judeţul Suceava. Licenţiat în litere şi filozofie. A fost primar al oraşului Piatra Neamţ şi director al Liceului Comercial. Arestat de comunişti, a fost deţinut la penitenciarul Poarta Albă, între anii 1952-1954. A funcţionat ca profesor la liceul din Borca între anii 1962-1965.
Ceea ce scriu eu aici, nu este o biografie, sunt amintiri. Evocarea mea nu poate fi luată ca mărturie. Sunt amintiri subiective, conservate precar şi care se întregesc anevoios. Amintiri ascunse în meandrele unei memorii pe zi ce trece mai inconsistente. Timpul nu a mai cruţat aproape nimic din imaginea profesorului şi e posibil ca numai eu să mai dau adăpost legendei acestui distins dascăl. E greu de recompus personalitatea lui după decenii de uitare. Ne-au rămas foarte puţine informaţii despre viaţa sa. A făcut parte dintr-o lume care astăzi nu mai este. Numele lui a mai rămas doar în cărţile vechi de telefon ale oraşului Piatra-Neamţ şi pe o cruce într-un cimitir, pe care nimeni n-o mai ştie. O tăcere inexplicabilă s-a aşternut peste biografia lui. Trecutul lui era învăluit în tăcere şi discreţie. Noi elevii, nu ştiam nimic despre el când a sosit în şcoala noastră. A fost trimis în exil politic la liceul din Borca. Stilul lui de viaţă continua să nu placă mai marilor zilei. Nu ni la prezentat nimeni la prima oră. A venit singur şi a aşteptat politicos ca gloata gălăgioasă să intre în clasă. Era îmbrăcat îngrijit într-o ţinută clasică. Un bătrân maiestuos şi senin. Noul nostru profesor cu părul viscolit de timp avea un aer princiar. Am rămas toţi în picioare, ne-a spus cu voce blândă să şedem şi s-a aşezat şi el. S-a recomandat şi ne-a spus ce ne va preda. A strigat catalogul. Ne ridicam, ne privea cu luare aminte şi ne spunea: „Ia loc”. Era calm şi îngăduitor lucru neobişnuit pentru şcoala noastră. La prima oră ne-a spus zâmbind că şcoala e un car cu fân care se mişcă repede şi din care, fiecare smulge cât poate. Pe măsură ce trecea timpul, descopeream în profesorul nostru un om foarte agreabil. Făptura lui radia frumuseţe şi calm. Cu figura lui olimpiană arăta o indiferenţă regală faţă de tot ce-i agita pe cei din jur, nu mai asculta decât de vocea lui interioară. Nu se grăbea niciodată, avea întotdeauna timp. Un om fermecător, niciodată obosit, niciodată posac. Era un magician al cuvântului. Avea un incontestabil talent retoric. Eram cuprinşi de vraja expunerii şi uitam să mai luăm notiţe. În cuvinte puţine ne prezenta esenţialul unei lecţii, înainte de a intra în amănunte. Ne-a transmis bucuria de a citi şi de a înţelege. Împreună cu el încercam să pătrundem în universul lecturii. Până la urmă, şuşotit, a ajuns şi la noi vestea că profesorul este surghiunit în şcoala noastră. Noi nu aveam cum să bănuim proporţiile suferinţelor lui. Profesorul nostru avea mereu o prestaţie calmă de om care nu datora nimic, nimănui. Aveam în faţa noastră, fără să ştim, un om care a înfruntat cu mare demnitate dezastrele istoriei. Un exemplu de înţelegere superioară a vieţii şi a oamenilor. Evenimentele traumatizante pe care le-a trăit, nu l-au închis în el. A plătit adevărurile în care a crezut, prin suferinţă. Era senin şi împăcat cu el însuşi, neresentimentar, în pofida anilor de detenţie din închisorile comuniste. Un bătrân blajin şi plin de prestanţă. Patimile nu-l mai atingeau. Ambiţii, invidii, intrigi, nu mai ajungeau până la el. Era mereu calm şi reconciliant cu cei din jur. Puţini oameni, ştiu să fie demni cum a fost el. Înţelepciunea este arta renunţărilor. Profesorul părea resemnat. Totul trebuie iertat: „aţi învins domnilor, intelectualul se pleacă în faţa dumneavoastră” părea să spună bătrânul dascăl. Pe chipul lui nu s-a citit niciodată o mândrie jignită, ci seninătate.
Fie ca acest tardiv laudatio, pentru eminentul profesor să ajungă măcar la o parte din cei care l-au cunoscut şi l-au preţuit.
Ing. Mihai NICULIŢĂ