Au trecut de atunci şaizeci de ani…Era o toamnă blândă, bună cu deţinuţii prea cumplit încercaţi din lagărele de muncă forţată ale Bicazului, săpători cu ranga şi târnăcopul la cele două maluri ale viitorului baraj colosal al hidrocentralei ce se numea atunci, în proiect, „V. I. Lenin”.
Coborât dintr-un tren de persoane în gara neterminată încă, mi s-a spus că şcoala se află peste drum, clădirea aceea frumoasă cu etaj. Fusesem numit profesor la secţia serală a liceului ce lua fiinţă, prima în funcţie, începând din acel an, 1953. După o traversare peste şoseaua încă neasfaltată ce străbătea satul Bicaz, am pătruns, prin poarta laterală, a elevilor, în curtea şcolii. Acolo, înconjurat de o sumedenie de prichindei, un bărbat corpolent, tânăr, abia trecut de treizeci de ani, orânduia cu glas de stentor treburile urgente ale elevilor interni din clasele gimnaziale, numite atunci „ciclul doi”. Era Vasile Mihăilescu, directorul şcolii de 7 ani, învăţător trimis de stăpânire, în urmă cu puţini ani, împreună cu soţia sa, Veronica, pentru a organiza noul tip de şcoală cu clase primare şi gimnaziale. Inclus imediat printre problemele sale urgente, după ce a băgat de seamă că nu îi vestisem venirea mea ca să mă poată găzdui undeva mai de doamne-ajută, mi-a găsit un pat pentru prima mea noapte de bicăzean. Au urmat ani mulţi de cooperare, vreo 15 la Bicaz, cu acest om extraordinar, devenit între timp profesor de matematică, la activ cu un impresionant stagiu de director, la Bicaz şi în Piatra-Neamţ.
Bine clădit, de obicei calm, dar cu un temperament exploziv, stăpânit cu pricepere de dascăl dăruit de Dumnezeu cu vocaţie, Vasile Mihăilescu şi-a asumat cu bărbăţie de ostaş funcţia de întemeietor. Nu doar de noi tipuri de şcoală la Bicaz, adică de gimnaziu şi liceu, ci de-a dreptul de ziditor. A început prin a înălţa grabnic localul internatului, unde funcţionează acum judecătoria bicăzeană, clădire cu parter şi etaj, înzestrată cu tot ce era necesar unei funcţionări exemplare. Şi nu era uşor. Într-o ţară jefuită de „aliaţi” după război, în care funcţionau cartelele de alimente şi îmbrăcăminte, să poţi hrăni normal, cu tot ceea ce era necesar, elevii interni, copii, apoi adolescenţi, era un act de bravură. Şi el reuşea. Cum? Nu s-a lăudat niciodată.
Anii treceau, clasele se înmulţeau, Liceul, care funcţiona atunci cu clase primare, gimnaziale şi liceale, se întinsese prin vreo patru clădiri, aşa că Vasile Mihăilescu a pus de-o şcoală nouă, modernă, în Mărceni, acum şcoala generală de acolo. Trecând peste obligaţiile sale de profesor şi director, făcând şi salahorie dacă era nevoie, a dus cu tenacitate lucrurile la bun sfârşit.
Când a fost nevoie să se ridice o nouă şcoală în Borzoghean, aproape de stadionul municipal, Vasile Mihailescu a fost transferat la Piatra-Neamţ şi, deşi vârsta nu mai era cea de demult, şi-a îndeplinit matematic misiunea.
Iubit de copii, mai cu seamă de elevii interni, pentru care avea o afecţiune de părinte, a avut parte, ca orice dascăl cu prestigiu, de cognomene simpatice: „Pile”, cum îl numise o fetiţă peltică, incapabilă să rostească vorba „Vasile”; „Fuci”, cum puncta el deseori un final de discuţii cu cei indisciplinaţi; „Mei”, fiindcă unora li s-a părut că aşa rostea dumnealui interjecţia cu pricina. Avea un umor specific, rareori întâlnit. De pildă, când unui elev intern i s-au furat nişte bani, dânsul l-a mângâiat cu vorbele: „Lasî că prindem noi hoţul!” Şi, fiindcă băiatul întreba ce face păgubaşul până ce hoţul va fi prins, directorul i-a răspuns blajin: „Lasî că-l prindem şi pe păgubaş…”
Nu a cerut pentru sine niciodată medalii, distincţii, hârtii cu vorbe de recunoştinţă. A avut totdeauna credinţa că nu săvârşeşte ceva ieşit din comun. Şi a mai avut lângă sine un sfătuitor competent, inteligent şi discret: soţia sa, profesoara emerită Veronica Mihăilescu.
Am mai propus celor în drept şi, iată, repet! Una dintre şcolile construite sub veghea şi mâna sa ar trebui să-i poarte numele!
Mihai Emilian MANCAŞ
Septembrie 2013, Nevers