Interviu cu conferențiar universitar dr. Livia Iacob
Publicul nemţean iubitor de carte a avut privilegiul să o revadă pe Livia Iacob cu ocazia lansării cărţii „Agapia şi Văratec – cele două sate mănăstireşti ale României. Născută în Piatra-Neamţ, şi-a găsit şi desăvârşit realizarea profesională într-un oraş universitar, fiind conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatură Comparată şi Estetică „Al. Dima” din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, critic literar, traducător, redactor de carte şi realizator de emisiuni culturale la televiziune. Are o bogată activitate editorială de specialitate, semnând ca autor, coautor şi editor câteva zeci de titluri şi studii.
– Cum percepeţi de această dată reîntâlnirea cu oraşul Piatra-Neamţ?
– Întotdeauna percep reîntâlnirea cu foarte multă şi sănătoasă emoţie, deoarece este oraşul copilăriei mele şi al adolescenţei tumultuoase, pentru că a fost o adolescenţă a libertăţii, a desprinderii de epoca de dinainte de 1989 şi a regăsirii, într-un moment în care cu toţii speram. Acum, iată că speranţele s-au împlinit şi oraşul este sub semnul civilităţii şi al culturii şi lucrul acesta ne bucură. Aici se întâmplă întotdeauna lucruri fantastice în tot ceea ce înseamnă artele spectacolului, teatru, muzică, film, literatură, şi de ce nu, ceea ce apreciază tinerii mai mult şi mai mult şi anume animeurile. Piatra-Neamţ este un oraş care încurajează foarte mult întoarcerea la fundamentele umaniste ale culturii.
– Să aducem un gând despre părinţii dvs., pe care şi eu am avut privilegiul să-i cunosc şi pe care i-am considerat un mare model de onoare, intelectualitate şi sensibilitate.
– Cred că primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la părinţii mei este blândeţe şi al doilea – poate pare paradoxal – este autoritate. Şi cred că, dacă au reuşit ceva în construcţia mea cei doi oameni, care mi-au devenit în timp icoane, este faptul că au ştiut să îmbine întotdeauna blândeţea cu acest tact al autorităţii, cu dorinţa de a transmite ceva fără a impune, fără a folosi modelul punitiv în educaţie, ci prin eleganţă şi arătându-mi întotdeauna comportamentele corecte. Am învăţat desigur şi din greşeli, ca fiecare om şi cred că aceste greşeli şi chiar eşecurile te fac întotdeauna mai puternic.
– Amintirile din copilărie vă conduc la nostalgia caldă a lui Ion Creangă legată de acestă perioadă?
– Cred că ar fi nostalgia caldă a bibliotecii, ca să mă refer la un spaţiu protector, pentru că pe Creangă nu l-am întâlnit întâi de toate la Humuleşti, trecând cu pasul peste Ozana cea frumos curgătoare, ci l-am întâlnit în biblioteca şcolii generale numărul 4 din cartierul Precista, unde doamna bibliotecară Savin, care a fost într-adevăr o lumină a existenţei mele de copil, mă păstra întotdeauna după ore, pentru că aşa a gândit domnia sa că are cu cine să discute. În timp chiar a avut cu cine să discute, pentru că a reuşit să mă formeze într-un fel în care orele doar ne puteau modela să devenim. Cumva lucrurile s-au legat foarte frumos în copilărie şi datorită acestor stâlpi care susţineau şcoala, deşi aparţineau mai mult de administraţie şi latura educativă decât de cariera propriu-zisă de profesorat. Este evident că pentru mine copilăria înseamnă şi dascăli, înseamnă modele, dar înainte de toate cred că adevăraţii magiştri sunt cărţile. Acesta este un crez care mă face ca şi acum, la maturitate să doresc să lucrez într-o editură. Sunt director al Editurii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, şi asta pe lângă munca la catedră şi sper să putem face multe lucruri frumoase împreună, inclusiv cu oamenii deosebiţi din comunitatea nemţeană.
– În ce relaţii sunteţi cu teatru şi cu muzica?
– Ca editură suntem sub cele mai bune auspicii. Spre exemplu la Iaşi, iată încercăm să construim o colecţie cu doamna Oltiţa Cântec, manager al Teatrului „Luceafărul” – şi deconspir acum – colecţia se va numi „Artele Spectacolului”, şi va include studii de teatrologie. Eu sunt un om care iubeşte foarte mult teatrul şi cinematografia. Îmi place înainte de toate Charlie Chaplin, deoarece mi se pare un model uman şi un model de artist pe care nici Federico Fellini, sau de la noi mai tinerii Cristian Mungiu sau Radu Jude nu şi-au propus niciodată să-l depăşească, dar fiecare din ei a făcut maximum posibil pe bucăţica lui. Consider că toate artele, fie că este vorba de muzică sau teatru, ca să mă refer la întrebarea dvs., spun ceva despre dorinţa oamenilor de a-şi păstra spiritualitatea şi de a rămâne vii prin frumosul din ei.
– Consideraţi că scriitorii de astăzi respectă dreptul dobândit la exprimare şi la inteligenţă?
– Consider că au datoria să fie inteligenţi şi să se exprime fără a deveni manipulatori. E un pericol al zilelor noastre în care cad foarte mulţi dintre actanţii de pe scena politică, dar este bine să n-o facă şi scriitorii. Mulţi dintre ei o fac din păcate, pentru a obţine beneficii imediate, premii etc. Dar să nu uităm că până la urmă, cel mai mare premiu al unui scriitor este însăşi opera lui literară şi ceea ce posteritatea îi va garanta sau nu, după trecerea lui într-o altă dimensiune.
A consemnat
Gianina BURUIANĂ