Locomotiva

Pasionat de istorie, mai cu seamă de istoria învăţământului, am fost curios să aflu trăsătura dominantă a gândirii reformatoare în diferite epoci ale devenirii umane.

Am ocolit mileniile în care conservatorismul social a dominat, de exemplu, lunga împietrire a Egiptului faraonilor sau a Chinei în era noastră, după Christ, şi m-am aplecat asupra acelor nu prea îndelungate perioade în care s-au născut idei măcar înnoitoare, dacă nu chiar revoluţionare.

De la prima întrebare, şi anume de ce ucenicii i se adresau lui Christ cu apelativul „învăţătorule”? şi până la cercetarea zbuciumului actual în pedagogie şi didactică, am descoperit cu reală plăcere că la baza ideilor novatoare stă nevoia de eficienţă cerută actului didactic.

O splendidă anecdotă din „epoca de aur”: Cică s-a organizat un concurs în trei runde între locomotiva capitalistă şi cea socialistă. După prima rundă, pierdută, mecanicii locomotivei socialiste au remediat ce credeau ei că le-a adus insuccesul. Din păcate, au pierdut şi runda a doua. În disperare de cauză, s-au adresat mecanicilor locomotivei capitaliste, cerând ajutor şi întrebând despre cauza eşecurilor. „E simplu, au răspuns cei întrebaţi. În vreme ce noi făceam revizia motorului, voi umblaţi doar la sirenă.”

Deşi am mari îndoieli că aşa ar fi peste tot şi totdeauna, să zicem că locomotiva şcolii universale şi a şcolii româneşti ar fi totuşi inovaţia. Îndoielile mele se sprijină pe realitatea că, mai ales la noi, dar şi la alţii, inovaţia a fost înlocuită cu copierea entuziastă a unor modele care nu şi-au dovedit eficienţa.

După al doilea Război Mondial, şcoala franceză a suferit prefaceri mari, cerute de noile realităţi sociale, mai cu seamă de influenţa deosebită a comuniştilor şi a socialiştilor în organizarea învăţământului. Şi, fiindcă nu numai noi avem păcatul copiatului, mai ales după „revoluţia studenţilor şi a elevilor” – din 1968, în Franţa s-au copiat cu toptanul „noutăţile” şcolii americane, fără să se ţină seama de condiţiile sociale cu totul diferite ale şcolii din SUA.

Peste toate, revoluţia autentică a informaticii a creat o nouă realitate în domeniul informativ, tinzând să înlocuiască în şcoală, masiv, cartea şi prelegerea profesorului. Acesta din urmă s-a trezit nepregătit faţă cu viteza transformărilor şi a început să dibuie, căutând evident locomotiva pierdută, căci eficienţa formativ-informativă a şcolii scade mereu în chip alarmant.

Până unde? Ei, aici e aici! Până la analfabetism!

Iată de ce, Preşedintele Franţei, un intelectual autentic, a propus ca punct important în programul naţional reformarea şcolii. Iar reformă?!

Şi reforma a început cu două măsuri care vor părea unora derizorii sau ca o întoarcere către un trecut ofilit: repetenţia şi reînvăţarea de a citi şi a scrie în clasele primare!

După ce un popor a învăţat că democraţia în şcoală înseamnă să nu mai avem premianţi, ca nu cumva să te atingi de demnitatea umană a celor care nu iau premii, după ce absolvenţii de liceu nu ştiu a citi cursiv, după ce absolvenţii unor universităţi scriu cu greşeli cumplite, de ortografie şi gramatică, este greu să-i reînveţi pe oameni că suntem egali doar în faţa lui Dumnezeu şi a Legii, dar unii suntem inteligenţi, alţii mediocri ş. a. m. d.

Prin DECRET, s-a stabilit ca, în fiecare zi, în şcolile elementare, dar şi în gimnazii, dacă e nevoie, să se scrie după dictare. De asemenea, zilnic, să se treacă la ore de lectură cu voce tare, în clasă.

O altă măsură dificil de pus în practică este învăţarea scrisului ca odinioară şi nu chinezeşte, ca acum, când nu se mai învaţă scrisul literal, ci pe cuvinte?!? (Adică nu „o – i – oi”, ci dintr-odată: „constantinopolitan”.

Nu văd clar cum şi când se va înlocui umblatul la sirenă cu schimbarea motorului, fiindcă măsurile menţionate aici doar pot corecta scrierea şi, eventual, pot spori interesul pentru carte/lectură.

Locomotiva necesară acum este alt tip de şcoală, adecvat erei informaticii, cu un alt tip de formator şi cu o altă organizare a procesului didactic. Conflictul între viteza excepţională a sistemului informativ şi între capacitatea şi gândirea de reformare (care cer timp mai îndelungat) impune o nouă gândire asupra şcolii, de fapt o nouă organizare a formării/învăţării în sisteme colective şi a unui nou tip de formator.

În cale nu ne stau doar conservatorismul şi calitatea mediocră a şcolii universitare de azi, ci mai cu seamă lipsa de timp şi de bani, căci este vorba de o revoluţie autentică ce va schimba complet faţa şcolii universale şi naţionale. Iar cine întârzie pierde!!! Definitiv.

 

Mihai-Emilian MANCAŞ