Ghilotina – metoda „democratică” de execuţie. Se ştie, sistemul mecanic de execuţie a condamnaţilor la moarte prin ghilotinare, a fost propus în timpul Revoluţiei franceze de către Joseph Guillotin, un medic, de altfel blajin şi cât se poate de manierat, interesat de o metodă standard de execuţie ce avea menirea, susţinea el, să nu mai facă discriminare între săraci şi bogaţi, primii executaţi prin spânzurare ceilalţi prin decapitare, ultima fiind considerată o moarte mai „decentă”; aşadar, apariţia ghilotinei pe lângă decenţă purta în ea, s-ar spune, şi un sâmbure de democraţie, de egalitate în faţa sentinţei.
Ideea francezului nu era nouă. Un asemenea mecanism fusese pus la punct de englezi prin secolul XIII, cunoscut sub numele de „Toporul din Halifax” şi mai târziu de italieni, zis şi „Mannaia”, în traducere, „Satârul italian”. Prima ghilotină după modelul propus de doctorul francez a fost făcută, paradoxal de un neamţ, constructor de piane, Tobias Schmidt, în 1792. Ea a funcţionat, după cum se ştie, în Piaţa Concordiei unde Revoluţia şi-a devorat proprii copii: 1119 revoluţionari printre care şi Robespierre, Danton, dar şi Ludovic al XVI-lea, Maria Antoaneta sau chiar marele Lavoisier. După informaţiile istoricilor, în primul deceniu de după Revoluţie au fost executaţi prin ghilotinare cca. 15.000 de francezi.
Recordul în utilizarea execuţiilor prin ghilotinare îl deţine regimul hitlerist din Germania, unde între 1938 şi 1945 au fost ghilotinaţi cca 40.000 de criminali. Ultima execuţie prin ghilotinare s-a petrecut, după unele informaţii, în septembrie 1977; este vorba de tunisianul Hamida Djandoubi, pedepsit pentru viol şi crimă. După datele furnizate de medici, capul desprins de trup prin ghilotinare, rămâne conştient doar între 5 şi 13 secunde.
Virtuţile argintului. Metal preţios ca şi aurul, argintul prezintă însă în plus câteva proprietăţi de excepţie. Are cea mai mare conductibilitate electrică şi termică şi, curios, proprietăţi bactericide, dovedindu-se un veritabil antibiotic natural; asta se ştia încă din antichitate, cu mult înainte de a se descoperi bacteriile patogene şi inclusiv penicilina.
Primele observaţii scrise le avem de la Herodot, după care regele Persiei, Cirus cel Mare lua în expediţiile sale provizii de apă fiartă şi sigilată în vase de argint. Există mărturii că în Egiptul antic rănile erau vindecate prin acoperirea lor cu folii subţiri de argint; de asemenea, în urmă cu 4000 de ani medicii chinezi utilizau în acupunctură ace de argint pentru aceleaşi motive; aceeaşi semnificaţie o are şi prezenţa în fântânile din siturile greco-romane a monedelor ale aceluiaşi metal; păstrarea în bisericile noastre a agheazmei şi a împărtăşaniei în potire de argint are aceeaşi raţiune; coloniştii americani prinşi în odiseea Far West-ului, puneau obişnuit un dolar de argint în lapte pentru a-i întârzia alterarea.
Până la urmă, după cum se ştie, argintul a ajuns în medicina naturistă. Este vorba, spre exemplu, de argintul coloidal, antiinflamator, în concentraţie infimă, de 5 ppm (părţi per milion), de pansamentele sterile cu monocristale de argint, sau de utilizarea lui de către NASA, pe staţiile interplanetare pentru tratamentul apei reziduale, transformând-o în apă potabilă. (După Cartea ignoranţei, de Lloyd şi Mitchinson).
Constantin GRASU