Minutul de poezie
Am ţinut adesea la începutul orelor de la şcoală ceea ce am numit – mai în glumă, mai în serios – „minutul de poezie” şi foarte probabil voi continua acest obicei şi în anul şcolar care tocmai a pornit.
Observat prin unele şcoli din Vest, unde m-am aflat ca scriitor invitat, îl consider un mod foarte încurajator de a da startul oricărui curs indiferent de temă şi o cale de a le aduce aminte elevilor mei (care sunt nişte tineri adulţi, pentru că vorbim despre o şcoală postliceală sanitară) că în lumea aceasta a noastră există şi sensibilitate, nu numai interese meschine şi competiţie absurdă. În plus, am simţit că momentul umanizează un pic răceala abordărilor tehnice caracteristice domeniului medical şi – de ce nu? – comunicarea dintre mine şi ei.
O astfel de sensibilizare pe calea poeziei este sigur cu atât mai necesară pentru o profesie precum aceea de asistent medical, aşa cum o confirmă şi unele studii care reconsideră empatia în evaluarea calităţii îngrijirilor din spitale, dar ea poate fi aplicată în orice situaţie de învăţare din orice şcoală.
Pentru ca minutul acela de la începutul orei să se întâmple nu au trebuit decât două mici condiţii: selectarea dinainte a unui poem bun şi nu prea lung (uneori am citit şi din cărţile mele, dar în general am ales din marii poeţi ai lumii, români şi străini) şi păstrarea liniştei depline pe tot parcursul lecturii cu voce tare.
A fost de fiecare dată o clipă specială, lucru confirmat de reacţia lor. Iar explorarea mai departe a abordărilor şi tehnicilor îngrijirii bolnavului s-a făcut într-o atmosferă parcă mai relaxată, firească, lipsită oricum de tensiunea aceea cunoscută dintre catedră şi bănci. Mi s-a întâmplat şi să uit uneori, luat şi eu de valul preocupării de a trece cât mai repede la discutarea temei de specialitate, însă chiar ei au fost cei care mi-au amintit că am sărit peste „minutul de poezie” şi că ar fi cazul să revin la ceea ce numeau deja normalitate.
Exerciţiu de concentrare şi încălzire a minţii, această perspectivă devine în timp, prin efectele formatoare ale memoriei afective, un câştig sufletesc valoros pe care elevii îl iau cu ei la absolvire.
Suntem poate prea grăbiţi să ne fixăm în terenul ferm al realităţii materiale şi uităm că viaţa are sens numai pe seama trăirilor emoţionale. Iar dascălii nu pot ignora acest adevăr, ci ar trebui chiar să-l susţină, cu mai multă claritate, programat, cu încredere, cu omenie, cu dăruire.
Prof. psih. Vasile BAGHIU