Onoarea de a fi onorat
În străinătate am fost invitat să particip la diferite evenimente şi de cele mai multe ori am fost plătit pentru intervenţia mea, fie ea o conferinţă, o lectură publică sau un dialog cu cititorii. Cu alte cuvinte, organizatorii au făcut tot ce a depins de ei ca să fiu prezent acolo dacă au dorit cu adevărat să fiu chiar eu printre invitaţi şi nu doar aşa, încă unul la număr. Iar dacă activitatea s-a întâmplat să se prelungească mai mult decât fusese programată am fost de fiecare dată întrebat dacă accept să mai rămân, iar atenţia lor, în afară de faptul că arăta preţuire, punea pur şi simplu lucrurile în raporturile lor fireşti.
Am şi aici la noi uneori surpriza să primesc invitaţii de a susţine intervenţii (cum se numesc ele) – la evenimente din domeniul ştiinţific-medical, de exemplu, dar şi din zona cultural-literară – şi nu numai că nu se pune din partea gazdelor problema de a-mi oferi vreun onorariu (nici nu le trece prin cap asta), ci mi se spune chiar că trebuie să achit eu o taxă de participare.
Cum să zic? Când sunt interesat să particip la un eveniment şi vreau puncte şi credite şi nu mai ştiu ce în sistemul acesta după care funcţionează organizaţiile profesionale (cam abuziv la noi, în paranteză fie spus), îndeplinesc toate condiţiile fără discuţii, achit taxe şi tot ce mai trebuie, însă când iniţiativa vine din partea organizatorilor găsesc cel puţin nepotrivite aceste cerinţe.
Nu mă cred cine ştie cine şi nu este stilul meu să fac fiţe şi să mă fandosesc. În ani şi ani am vorbit elevilor prin şcoli marginale şi m-am dus la tot felul de activităţi puse la cale de grupuri şi organizaţii vai de steaua lor sau la televiziuni locale instalate în câţiva metri pătraţi, pentru interviuri şi dialoguri, iar aceste participări au fost sute şi sute fără să le includ aici pe cele din cadrul slujbei. Nu am cerut însă niciodată onorariu, pentru că am înţeles că oamenii nu aveau posibilităţi, erau săraci şi voiau să pună şi ei la cale proiectele lor inimoase.
În toate acele situaţii era numai dorinţa mea să fiu de folos oamenilor şi ţării mele, fără să spun vorbe mari. Însă în cazurile pe care le-am menţionat şi în care vedeam prea bine că resursele nu puneau vreo dificultate situaţia era alta. Poate că aş participa fără să pretind ceva pentru prestaţia mea, dar când mi se mai cere să bag şi mâna în buzunar ca să am, vezi bine, „onoarea de a fi onorat”, adică de a-mi spune acolo punctul de vedere (de care organizatorii tocmai ziceau că sunt extraordinar de interesaţi şi aşa mai departe) bat în retragere, refuz. Prefer să-mi public ideile şi părerile într-un articol undeva în vreo revistă, pe blog sau chiar pe Facebook şi cu asta basta. Cine este interesat va citi, cine nu, nu.
Oricum, eu cred că obiceiurile, cutumele, comportamentele şi mentalităţile acestea de pe la noi pe acest subiect ar merita puse în discuţie şi revizuite, pentru că sunt mai importante decât ne imaginăm pentru climatul cultural-educaţional de care pe bună dreptate adesea ne arătăm nemulţumiţi şi dezamăgiţi.
Prof. psih. Vasile BAGHIU