Ion Luca 
Caragiale
(30.I.1852 sau a II-a 1852, Haimanale – 22.VI.1912, Berlin)
“Contribuţia sa la crearea unei literaturi urbane s-a exercitat pe cale negativă a ironiei; dar Caragiale este singurul creator al nostru care a lăsat mai multe tipuri decît toţi prozatorii veacului trecut”- Pompiliu Constantinescu.
„Prin valoarea comediilor de moravuri şi de caractere, scrise, din păcate, într-o limbă fără circulaţie mondială, I.L. Caragiale este, probabil, cel mai mare dintre autorii dramatici necunoscuţi”- Eugen Ionescu.
„Caţavencu: Domnilor! … Onorabili concetăţeni! … Fraţilor! … (Plînsul îl îneacă) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… Suindu-mă la această tribună pentru a vă spune şi eu … ca orice român, ca orice fiu al ţării sale … în aceste momente solemne (de abia se mai stăpîneşte) mă gîndesc … la ţărişoara mea … la România … la fericirea ei (plînsul l-a podidit de tot) … la progresul ei … la viitorul ei! (…)
Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mîndru de aceasta! … O primesc! Mă onorez a zice că o merit! … Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra progresist … că sunt liber- schimbist … că voi progresul cu orice preţ. Da, da, da, de trei ori da! (…)
Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce zicem noi? Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! Pînă cînd să nu avem şi noi faliţii noştri? Anglia- şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, pînă şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine, oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi … (îngroaşă vorbele) Numai noi să n-avem faliţii noştri! … Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!”
(O scrisoare pierdută)