Motto: „A fost nevoie de Eminescu, de Eminescu cel mitificat, într-o cultură mică, dornică de afirmare şi de recunoaştere, dar încă nesigură pe mijloacele ei. O cultură mare şi lipsită de complexe s-ar fi simţit, dimpotrivă, sărăcită punându-se toată sub semnul unui singur şi desăvârşit spirit tutelar” (Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut Facerea şi desfacerea unui mit, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, p. 215.)
În fiecare an, manifestările culturale încep sub auspiciile lui Eminescu. Ziua de naştere a poetului a devenit şi Ziua Culturii Naţionale, sărbătoarea fiind un prilej de reflecţie asupra culturii, în general, şi asupra operei eminesciene, în special. Mihai Eminescu este simbolul culturii noastre şi, la mai bine de un secol şi jumătate de la naşterea sa, atât viaţa, cât şi opera poetului reprezintă surse inepuizabile de meditaţie şi de cercetare, cititorului revelându-i-se noi şi noi faţete.
Eminescu s-a impus în conştiinţa naţională atât prin datele intrinseci de genialitate şi inedit, cât şi prin caracterul reprezentativ al operei sale. S-a scris mult despre Eminescu de-a lungul timpului, s-a scris în fel şi chip, volumele şi studiile publicate depăşind cu mult volumele operelor sale, încât, acum, publicarea unui articol despre poet poate fi o piatră de încercare pentru un intelectual român.
În cele ce urmează, voi prezenta, sintetic, evoluţia cultului „poetului naţional”, oferind o imagine de ansamblu a tendinţelor manifeste în eminescologie. Demersul nu vizează textele eminesciene, ci modalităţile de receptare a imaginarului legat de personalitatea poetului, încercând păstrarea unei atitudini echilibrate în aprecierea poetului, neinfluenţate de anumite contexte sau de vreo optică specifică anumitor vârste.
Importanţi cercetători (Mihai Zamfir, Ioana Bot, Lucian Boia) au demonstrat cine a creat, cum şi de ce s-a construit mitul Eminescu. Observăm că acesta nu s-a creat ad-hoc, un anume context a favorizat apariţia şi dezvoltarea lui. Chiar se vorbeşte de trei mari etape ale mitologiei eminesciene: faza premitică (biografia poetului), etapa mitică (cariera poetului) şi etapa postmitică (influnţa operei în posteritate). Pe de o parte, mitul Eminescu a fost legitimat de comunitatea care s-a recunoscut în cel mitizat, considerându-l spirit călăuzitor, pe de altă parte, legenda s-a îmbogăţit prin contribuţia biografilor, a criticilor, a exegeţilor şi chiar a cititorilor.
Mitificarea poetului s-a realizat, aşa cum s-a dovedit, prin însumarea trăsăturilor: nebunia, moartea prematură, figura angelică, speculaţiile privind starea materială, accesibilitatea poeziei, universalitatea şi proteismul preocupărilor, ocultismul şi ezoterismul, insuccesul din timpul vieţii, dar şi iubirea extraordinară neîmplinită. Evident că toate aceste aspecte au produs emoţii favorabile mitului, însă este foarte important să observăm fazele importante ale transfigurării mitice a poetului, urmărind consideraţiile literare şi pe cele referitoare la viaţa poetului.Cum era de aşteptat, fenomenul sacralizării lui Eminescu a generat diverse acţiuni critice şi negaţii atât din partea contemporanilor, cât şi din partea noilor generaţii.
Prima fază a mitului este marcată atât de calitatea creaţiilor lirice, cât şi de destinul tragic al poetului. Nu lipsesc însă ironiile şi contestările cauzate, mai ales, de pesimismul său, dar şi de ipostazierea eroticului. După moartea prematură a lui Eminescu, se consolidează mitul geniului său, trendul fiind aproape exclusiv ascendent. Doar câţiva contestatari îl consideră obscen, trivial, nepatriot, dezechilibrat, însă, din secolul al XX-lea, mitologia poetului ia amploare. Observăm că un mit care avea puţine elemente la început se dezvoltă imediat prin adăugarea componentei ideologice, care ajunge să-l copleşească. Grija deosebită faţă de specificul naţional, apărută după avalanşa de influenţe occidentale din secolul al XIX-lea, a făcut din Eminescu exponentul suprem al românismului. În plus, depunerea manuscriselor poetului la Academie de către Titu Maiorescu contribuie la amplificarea mitului. Acest tezaur reprezentat de „caietele eminesciene”, uluitor ca diversitate de preocupări şi interese intelectuale, tulburător prin puterea de cuprindere, ni-l dezvăluie pe Eminescu ca personalitate căreia nimic din viaţa ţării şi epocii sale nu-i este străin.
Urmărind evoluţia mitologiei eminesciene, am putea spune că perioada interbelică aduce o umbrire a mitului, deoarece poetul este şi slăvit, şi criticat, însă trebuie spus că reacţiile sunt stârnite mai ales de publicistica sa, nicidecum de contribuţiile poetice. Eminescu este tras în toate părţile. Pe de o parte, îi sunt criticate excesele xenofobe şi naţionaliste (Eugen Lovinescu), pe de altă parte, legionarii îl aşază printre sfinţi. Studiile lui George Călinescu depre viaţa şi opera lui Eminescu, precum şi apariţia eminescologiei îi pecetluiesc veşnicia. Acesta intră în absolut ca „expresie integrală a sufletului românesc”, ca spirit românesc de totdeauna. Aşadar, Eminescu este validat drept firesc în universalitatea sa, iar mitul său atinge apogeul.
După ce a fost revendicat de sămănătorişti, de naţionalişti, de legionari, evident că mitul eminescian a fost prelucrat şi în beneficiul cauzei comuniste. Centenarul naşterii şi centenarul morţii poetului sunt marcate atât în ţară, cât şi în străinătate, manifestându-se un interes deosebit faţă de poezia cu tematică socială. Eminescu devenise singurul nucleu cu adevărat autentic în jurul căruia s-au adunat toţi, justificat sau nu.
În postcomunism, Eminescu se află, de asemenea, între apoteoză şi respingere.
Critica literară contemporană întreţine mitul eminescian, publicarea corespondenţei poetului, a publicisticii amplifică mitul, iar apariţia integralei „Caietele lui Eminescu” (împlinirea visului lui Constantin Noica) îl întregeşte. Există, în continuare, intelectuali care-l consideră pe Eminescu integral valabil prin toată opera sa, ajungându-se chiar la un abuz asupra mitului poetului. Toate acestea îl transformă iarăşi pe Eminescu în poetul tuturor, preocupat de soarta ţării, iar lectura creaţiei sale cunoaşte forme inedite de receptare şi de interpretare. Admiraţia eminesciană este justificată încă de dorinţa de legitimare a unui adevăr despre români, întrucât aceştia au proiectat în Eminescu cele mai arzătoare idealuri, dar şi potenţialul creator autohton. În acest sens, amintesc de existenţa chiar a unui imn religios închinat poetului, Acatistul Poetului Neamului Românesc, Mihai Eminescu, realizat de ierom. Ghelasie Gheorghe de la M-rea Frăsinei, Râmnicu-Vâlcea, fapt ce reconfirmă valoarea de simbol cultural autohton a poetului. (Acatistier-Sinaxar. Sfinţii români, II, Colecţia Isihasm, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2000). Încă suntem înconjuraţi de mitologia eminesciană, ascultăm poeziile sale înainte de a le citi şi învăţa singuri, fotografii şi fragmente sau texte reprezentative din creaţia poetului sunt în toate manualele şcolare, portretul său este pe cea mai valoroasă bancnotă, instituţii, străzi, un corp ceresc îi poartă numele şi chiar s-a pus în discuţie transformarea sa în brend de ţară.
Dar, odată cu liberalizarea opiniilor, după Revoluţia din 1989, se constată şi o relativizare a mitului eminescian, construit din proiecţii absolutizante, aproape unanime, în mai bine de un secol. Apogeul mitologic începe, aşadar, să se clatine. De la persoanele care-i apreciază selectiv creaţia, ajungem la cei care nici nu vor să mai audă de Eminescu, cel mai cunoscut fiind cazul dilematicilor antrenaţi de Cezar Paul-Bădescu. Poate că aceasta este doar o formă de revoltă faţă de tendinţa glorificatorilor şi a şcolii de a-l face pe poet un „mit intangibil”, situat uneori chiar deasupra criticii literare.
E important de remarcat că opera şi personalitatea lui Eminescu au fost instrumentalizate în scopuri diferite, de cele mai multe ori de natură ideologică şi politică. Disputa se duce, în continuare, în jurul ideologiei poetului. Naţionaliştii care găsesc justificări în tot ce a gândit şi a spus poetul, ajungând la o exacerbare a mitului, o fac pe motive ideologice, iar contemporanii înverşunaţi îl resping, mai mult din pricina ideologiei inactuale şi nerecomandabile şi mai puţin din pricina poeziei, pe care o consideră desuetă. Între cele două extreme, a adoratorilor şi cea a detractorilor, sunt cei care-şi păstrează luciditatea, discernământul şi-l consideră pe Eminescu cel mai de seamă poet romantic, evitând exagerările de orice fel. Vom vedea dacă aceste opinii divergente, prezentate anterior, îl afectează pe poet şi diminuează mitul.
A fost nevoie să se construiască şi să se potenţeze un mit din pricina complexelor unei culturi minore ce aspira la universalitate? Astăzi, în contextul globalizării, este nevoie de un Eminescu mitizat pentru a nu ne pierde reperele identitare? Sau Eminescu, devenit legendă, reprezintă nevoia noastră de mitologie? Indiferent de intenţiile celor care l-au sacralizat sau demitizat pe Eminescu, poetul rămâne personalitatea copleşitoare care i-a uimit pe contemporani şi-i impresionează pe cititori prin curiozitatea intelectuală, prin cultura deosebită, prin memoria fenomenală şi prin talentul incontestabil.
În final, între tendinţa de absolutizare autoritară a poetului şi cea de relativizare din contemporaneitate, e important să-l citim pe Eminescu eliberaţi de mitologia creată în jurul său, debarasaţi de prejudecăţile entuziaste şi de reprezentările simpliste, şablonarde. Poate că tocmai această dispută a dăunat receptării lui Eminescu, fiind şi una dintre cauzele impasului cultural în care ne aflăm atunci când ne raportăm la creaţia sa.
Chiar dacă excesele privind traiectoria umană şi poetică a lui Eminescu au atins uneori cote paroxistice, e important să-l cunoaştem, să-l analizăm şi să-l judecăm pe poet ca pe un valoros scriitor romantic, ca pe un jurnalist patriot şi lucid, capabil de o înţelegere superioară a temelor fundamentale din sfera cunoaşterii.
Prof. Paraschiva BUCIUMANU, dir. adj. Colegiul Tehnic „Miron Costin”, Roman