Dragă Domnule Învăţător,
ste 30 iunie, Ziua Omului de la catedră. A Dumneavoastră. A mea.
Aş vrea să vă spun acum, la ceas aniversar, cât de mult aţi însemnat pentru mine. Sunteţi, de jumătate de secol, plecat Dincolo şi e tare târziu.
În noaptea aceasta, când vă scriu, pot luneca însă cu gândul înapoi, cu mult înapoi, când Dumneavoastră eraţi încă Aici, eraţi tânăr şi deschideaţi uşa unei clase cu prichindei speriaţi de sălile înalte, de băncile grele din lemn, de tocurile cu peniţe ascuţite, de călimara pătrăţoasă de sticlă, de castanii atât de înalţi, din curtea şcolii, încât păreau că împung cerul.
Un singur bărbat cadru didactic era în şcoala mea şi acela a fost Domnul meu, Domnul nostru.
Sunt atât de multe lucruri pe care le-am uitat … nu mai ştiu când şi cum am trecut de la liniuţe la bastonaşe, de la adunare la înmulţire, dar aud cu claritate glasul Dumneavoastră de la o lecţie demonstrativă de cerc pedagogic.
Era o lecţie de muzică şi era primăvară. Prin ferestrele înalte se vedeau candelabrele albe ale castanilor tivite cu verdele frunzelor-umbrelă. Dacă închid ochii şi mă concentrez, vă şi văd la catedra masivă, cu diapazonul la ureche, intonând cu o mlădiere a vocii care amintea de foşnetul pădurii: Ghiocel ce creşti pe coastă/ Cu plăpânde foi/, Vântul, gerul te adastă/ Ce-ai venit la noi,/ Vântul, gerul te adastă/ Ce-ai venit la noi …
Şi aşa m-a prins atunci o jale de ghiocelul acela nefericit pe care-l aşteptau vântul şi gerul, că am început să plâng… V-aţi uitat la mine mirat şi mi-aţi făcut un semn discret de încurajare, care însemna: „Las´ c-o să fie bine, hai cântă!” Vă mai aduceţi aminte, Domnule Învăţător? Mi-aţi şters lacrimile cu o privire caldă, de catifea şi am cântat cu ceilalţi, în cor, ca să vadă domnii veniţi în inspecţie cât de grozavi suntem noi (!). Mai târziu am înţeles, Domnule Învăţător că şi Dumneavoastră şi eu eram ghiocelul acela care mai bine stătea ascuns, decât să iasă la lumină, la lume, în vânt şi ger.
Nu cunosc textul hiturilor de azi, nici a celor de ieri, dar cântecul acela cu linie melodică simplă nu l-am uitat niciodată, pentru că s-a topit atunci, prin clasa a II-a, în toată fiinţa mea şi apoi a crescut odată cu mine.
Numai învăţătorii pot face asemenea lucruri de mirare cu şcolăreii. Ei sunt binecuvântaţi să pună pecete nouă pe sufletele copiilor.
Dar întâmplarea, care m-a marcat pentru toată viaţa, a fost alta şi nu s-a petrecut la şcoală. Pentru mine a fost un fel de minune. Ba nu un fel, ci o minune adevărată! Eram bolnavă. De vreo două săptămâni stăteam acasă. Temperatură. Injecţii. Frisoane. Pastile. Rău. Şi în mijlocul acestui Rău – Binele! Într-o după amiază frate-meu mai mic intră vijelios şi-mi spune precipitat: Vine Domnul tău să te vadă. E în curte! M-am ridicat cu greu în picioare, pitind termometrul cu multele lui grade Celsius, mi-am aranjat cămăşuţa de noapte boţită, transpirată şi în pragul uşii aţi apărut Dumneavoastră. Ca la şcoală stăteam drepţi, lângă pat, că vine Domnul, doar că eram desculţă şi tremuram de bucurie apoi, … nu mai ştiu. Am leşinat. Emoţie? Boală? Ambele? Pot să vă spun cu mâna pe inimă că a fost mi-nu-nat! Când mi-am revenit stăteaţi alături de mine şi am simţit pe creştet mâna Dumneavoastră mângâietoare, cu uşor miros de tabac.
Era atâta dragoste-ocrotitoare în gestul acela cald-învăluitor, încât mă simţeam apărată de orice rău de pe lume. În seara aceea, când mi-am spus rugăciunea, i-am mulţumit Lui că m-am îmbolnăvit ca să pot trăi momentul nepereche în care un dascăl, fără copii, a exprimat printr-un gest delicat iubirea faţă de copii altora.
Domnul meu Învăţător fără pereche, pentru mine aţi fost „piatra din capul unghiului”, de aceea v-am călcat pe urme, sperând ca măcar pentru unul dintre elevii mei să fiu ceea ce aţi însemnat Dumneavoastră pentru mine.
Când, la rându-mi, am ajuns dascăl am aflat însă că Domnul meu „a făcut copii” doar din suflet şi cu suflet, pentru că alături de C. Luchian, V. Scripcaru, M. Stamate, I. Rafail şi M. Avădanei, alţi învăţători vizionari, aţi pus „piatra de căpătâi” a revistei Apostolul care se află acum la numărul 200.
Două sute!!!
Domnule Învăţător, oamenii şi revistele se construiesc trudnic, în timp şi seamănă cu arhitectul! Adică sunt frumoase! Iată, suntem aici, acum şi datorită Dumneavoastră, încercăm să devenim cum ne-aţi visat.
Ştiţi, prin gimnaziu, când am început să citesc mai mult, am aflat de Domnul Trandafir al lui Sadoveanu, dar eu vă aveam pe dumneavoastră, aveam deja Domnul meu Trandafir, care se numea Vasile Gaboreanu.
Nu ştiu dacă până Acolo, Sus, a ajuns vreun serviciu poştal să vă aducă o diplomă, pentru că, anul trecut, la prima ediţie a Premiilor Revistei Apostolul, am primit eu o diplomă pe care v-am dedicat-o şi expediat-o chiar în momentul decernării. Aşa mi s-a părut drept, pentru că nu ştiu cum se face, dar Dumneavoastră, eu şi ghiocelul din cântecel suntem una, deci merităm în aceeaşi măsură diploma. Şi să ştiţi că la noi s-a gândit tot un fiu de învăţător, M. Z., şi că Acolo, pe lângă Dumneavoastră se află şi tatăl lui.
În încheiere, vă rog să spuneţi tuturor dascălilor de Dincolo, că noi, cei de Dincoace, le mulţumim pentru nesfârşita răbdare şi îngăduinţă, pentru generozitatea de a da celorlalţi tot sufletul şi pentru că au avut puterea să înţeleagă că învăţătorii sunt proiecţii mici ale Învăţătorului Mare şi de aceea sunt nepereche.
Cu neştirbitul respect
al discipolului faţă de mentor,
Profesor, Monica M. CRISTEA
P.S.
* Domnule Învăţător pe ghiocel l-aţi întâlnit? E şi el Dincolo?
* Am să-i sugerez lui nenea Mircea să acorde, anual, un premiu special şi celor care meritau să primească o astfel de recunoaştere, dar au plecat în stele înainte de prima ediţie a Premiilor.