Profesoara de arte plastice Cristina Petrariu, cadru didactic titular la Palatul Copiilor din Piatra-Neamţ şi preşedintele Asociaţiei Culturale Arte.Ro, a fost răsplătită cu Premiul Mentor pentru excelenţă în educaţie, una dintre cele mai importante distincţii acordate în România. Fundaţia pentru Comunitate şi MOL România au decernat, pentru al unsprezecelea an consecutiv, Premiile Mentor pentru excelenţă în educaţie unui număr de zece profesori şi antrenori de top din ţară. Gala, avându-l amfitrion pe Cătălin Ştefănescu, a avut loc joi, 17 iunie, în sala Amfiteatru TNB, un loc unic în Bucureşti, aflat deasupra Teatrului Naţional. Laureaţii au primit câte un trofeu special, realizat de artistul plastic Ioan Nemţoi, şi multe, foarte multe flori şi felicitări. Adăugăm felicitările Revistei APOSTOLUL şi o rugăm să comenteze.
– Nu mă aşteptam să primesc acest premiu, pentru că ştiam nivelul foarte înalt al performanţelor profesionale pe care candidaţii le aveau de îndeplinit. Nu m-am gândit nici un moment că o să fiu nominalizată, nicidecum să mă regăsesc printre laureaţi. Distinsul juriu, format din profesionişti de marcă, a hotărât însă altceva. Am primit telefonul de confirmare ca pe un cadou neaşteptat în ziua de 8 martie. În timpul convorbirii telefonice cu domnul Imre András, directorul executiv al Fundaţiei pentru Comunitate, cel care mi-a dat această excepţională veste, am fost perfect convinsă că e o confuzie. Felicitările şi cuvintele frumoase exprimate despre activitatea mea profesională m-au convins ulterior de victorie şi m-au bucurat foarte mult. După aflarea veştii, într-un scurt moment reflexiv, amintindu-mi cât de greu am primit gradaţie de merit şi cât de puţin au cântărit în oraşul meu natal unele proiecte educaţionale de anvergură, şi cât de mult a fost apreciată munca mea în alte ţări şi pe alte continente, mi-a venit în gând o vorbă veche de când lumea: Niciun profet nu-i bine primit în patria sa. Premiul Mentor a şters însă din memoria mea toate acele momente de amărăciune, de epuizare, de îndoială pe care le generează munca stăruitoare fără feedback-ul aşteptat din partea oamenilor sau a sistemului. Consider această recunoaştere naţională a efortului meu profesional ca pe un dar din partea Cerului, care lucrează prin oameni şi care ştie cel mai bine care sunt nevoile fiecăruia. O reverenţă aşadar Divinităţii, pentru acest dar, pentru toate succesele mele şi, în esenţă, pentru toate lucrurile frumoase pe care a îngăduit să le realizez împreună cu elevii mei deosebit de înzestraţi, cu care am avut privilegiul să lucrez, începând din anul 1998, când mi-am făcut debutul pedagogic, alăturându-mă nobilei bresle a celor care fac educaţie în această ţară. Întreaga mea apreciere se îndreaptă spre profesioniştii de la Fundaţia pentru Comunitate, MOL România şi spre membrii juriului. Acest premiu mă onorează şi mă motivează foarte mult! Prin programele iniţiate de aceşti oameni excepţionali, România se dezvoltă real, durabil şi frumos, a afirmat Cristina Petrariu.
– În tot ce faceţi se simte prezenţa celei care vrea să extragă esenţialul din ce i se întâmplă. Cum a intrat pictura în viaţa dumneavoastră? Care ar fi paragrafele unei autocaracterizări?
– Încă din copilăria timpurie am simţit o atracţie profundă pentru artă, pentru ordine, pentru estetica culturii noastre populare. Mi-am cultivat constant acest interes pentru artă, sigur, în măsura posibilităţilor, în acord cu timpurile. Consider că foarte mult din ceea ce sunt astăzi, şi nu mă refer doar la latura profesională, o datorez dascălilor şi mentorilor mei. Sunt născută la Piatra-Neamţ. Am absolvit Universitatea Naţională de Arte „George Enescu” din Iaşi, cu studii de licenţă şi masterat la Facultatea de Arte Vizuale. În prezent, sunt profesor titular la Palatul Copiilor din Piatra-Neamţ, cu gradul didactic I – Catedra de Pictură II, unde îndrum paşii micilor artişti de la grădiniţă până la majorat. Din dorinţa de a crea un cadru cât mai adecvat realizării unor performanţe didactico-artistice înalte, am fondat, în anul 2010, la Piatra-Neamţ, Asociaţia Culturală Arte.Ro. Copiii, membri ai asociaţiei, au obţinut, în ultimii ani, 657 de premii internaţionale. Ei au reprezentat cu cinste România la concursurile de arte plastice din peste 25 de ţări: din SUA până în Hong Kong şi Japonia, din Finlanda până în Grecia şi Israel. Cred cu tărie că forţa din spatele performanţelor remarcabile vine din pasiunea pentru artă şi frumos. Sunt organizator de expoziţii, concursuri, festivaluri, stagii de documentare şi workshopuri. Am fost profesor colaborator al Hong Kong Instutite of Education. Pentru rezultatele mele profesionale, am fost distinsă cu diferite premii: Certificat of Apreciation – Institute of Education, Hong Kong, 2014; Diploma – Incontro internacional de arte jovem, Portugalia, 2020; Certificat of Gratitude – St. Chiril and Methodi Art Studio, Macedonia, 2020; Diploma – Mizyal G. Muzeum, Turcia, 2019; Perfect pedagogue award – Young Envoys International, India, 2017; Distincţie de vrednicie – Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, 2018; Membru de onoare – Asociaţia Internaţională a evreilor originari din Piatra-Neamţ şi Târgu Neamţ, Israel, 2018; Premiul Revistei Apostolul, Piatra-Neamţ, 2016; Diploma de Excelenţă – Tabăra olimpicilor – Constanţa, 2015; Premiul special al juriului – Festivalul Internaţional cART film, TVR Iaşi, 2006.
– Ce valori vă fac să fiţi cea care sunteţi acum? Pe cine urmaţi, de la cine învăţaţi?
– Învăţ de la mentorii mei, de la colegi şi colaboratori, de la elevi, învăţ din toate experienţele pe care le trăiesc, învăţ de la viaţă, în general.V-aş răspunde şi printr-o întâmplare pe care am trăit-o în timpul examenului pentru obţinerea gradului didactic II în învăţământ, din care am avut multe de învăţat. La ultimul examen, cel de psihopedagogie, am trăit, aşa-l consider eu, un moment de graţie. Învăţasem toată vara, mă pregătisem cu multă atenţie şi seriozitate pentru că ştiam că va fi un examen foarte greu. Şi chiar aşa a şi fost. Şi chiar mai mult decât atât. Am avut o examinatoare foarte bine pregătită, dar maliţioasă, cu o atitudine nepotrivită, aş zice. Mai mulţi dintre candidaţi au ieşit răvăşiţi din examen. Una dintre colegele mele, foarte bine pregătită de altfel, a clacat nervos şi a izbucnit în plâns în sala de examen. M-am tulburat şi eu puţin… speram să nu-mi cadă un subiect foarte greu. S-a nimerit cel mai greu bilet, cu două subiecte de teorie despre laturile educaţiei. Mă gândeam să renunţ, dar, stând în bancă, am rostit o foarte scurtă rugăciune către Sfânta Cuvioasă Parascheva şi imediat în minte mi-au venit trei cuvinte pe care le-am scris repede pe ciornă: Bine, Adevăr, Frumos. Mi-am construit apoi rezolvarea subiectelor de examen, pornind de la aceste trei direcţii şi de la un principiu foarte vechi din arta greacă antică – kalokagathia. Deşi nu credeam că iau examenul, am primit una dintre puţinele note de zece. Am rămas, totuşi, cu gustul amar al unui examen care ar fi trebuit să fie ca o încununare a formării mele didactice şi care n-a fost aşa, chiar dacă am primit nota maximă. Însă am şi învăţat multe din această experienţă: hotărârea de a nu renunţa uşor, convingerea nestrămutată că Binele, Adevărul şi Frumosul trebuie să se regăsească între principiile mele de viaţă până la sfârşit. Am simţit foarte clar atunci că aceste cuvinte nu au izvorât din mintea mea, ci mi-au fost transmise de undeva din afara ei, ca un îndemn de a trăi într-un anumit registru, al păcii şi armoniei interioare.
– Cum vă raportaţi la generaţia din care faceţi parte? Care ar fi ideea-suport?
– Consider că generaţia mea este printre ultimele care s-a ocupat serios de şcoală. Am avut o formare clasică, respect pentru educaţie, dascăli, mai târziu pentru profesie. Responsabilităţile trebuie tratate serios, iar elevii trebuie ajutaţi să înţeleagă că nu poţi deveni foarte bun într-un domeniu fără o ştiinţă a învăţării, fără efort, fără un program pe care să îl respecţi riguros. Chestiunea asta cu învăţatul după tutoriale de pe net, o fi funcţionând la unii, dar, dacă scuturi puţin, vezi repede cum se dărâmă construcţia. Pentru că degeaba eşti un programator foarte bun, dacă nu ai şi cunoştinţe din alte domenii: limbi străine, artă, sociologie, cibernetică, etică… dacă nu ai cultură generală, dacă nu eşti educat. A face şcoală la modul serios înseamnă, de fapt, a te transforma treptat într-un adult instruit, educat, cult, social şi sociabil şi într-un bun profesionist. înainte, şcoala nu însemna doar un sistem şi o perioadă prin care trebuia să treci obligatoriu şi gratuit, ci reprezenta devenirea însăşi a omului. Din păcate, tot ce s-a întâmplat după ’89 a fost, după părerea mea, un continuu experiment în educaţie, un soi de exerciţiu de perpetuă schimbare, care a testat anduranţa nervilor profesorilor, părinţilor şi copiilor deopotrivă. Astăzi, experimentul continuă. Eu l-am trăit puţin ca elevă de gimnaziu şi liceu, dar din plin ca studentă şi, mai apoi, ca profesor. La nivel de educaţie, faptul că suntem în impas este generat, pe de o parte, de multiplele schimbări fără sens în sistem, iar pe de altă parte, pentru că avem generaţii de elevi care nu pun preţ pe şcoală. Părinţii acestor copii sunt elevii anilor ’90, când „libertatea” a făcut ca în mentalul colectiv să se insereze ideea că şcoala trebuie „modernizată”, că e „învechită” şi că nici măcar nu e aşa de importantă. Despre educaţia şi cultura acestor părinţi nu comentez. Şi, ca sa fiu fairplay, nici despre „uscăturile” din pădurea pedagogică de după ’89… Nu sunt o conservatoare şi nici o paseistă, chiar cred că schimbarea e bună. Dar nu cu orice preţ, nu oricum. De dragul schimbării s-a renunţat la metode, strategii, sisteme întregi care şi-au demonstrat în timp eficienţa. Lipsa de predictibilitate şi schimbările continue, fără rost, duc la haos în multe domenii. Educaţia nu face excepţie. E timpul să revenim la normal.
– Care este prima amintire legată de parcursul, destinul dvs. artistic?
– Cred că una dintre primele amintiri e legată de un iepure pe care l-am desenat cu creta colorată pe asfalt, în spatele blocului din Dărmăneşti, unde am locuit o perioadă de timp. Prietenii şi colegii de trăsnăi păreau foarte impresionaţi de iepurele meu, aşa că acest prim desen mi-a dat mare încredere în mine să mă „aventurez” artistic pe pereţii blocurilor din jur, spre disperarea vecinilor. La grădiniţă, îmi alegeam cu atenţie instrumentele de lucru, formele, nuanţele… Am avut o educatoare excepţională, iar mai târziu patru învăţătoare foarte bine pregătite. Dar de ştiut că voi face arte plastice, cam de prin clasa a VI-a am ştiut. Hotărâtor a fost, în acest sens, cuvântul profesorului meu de educaţie plastică din gimnaziu, care m-a ajutat să-mi aleg calea.
– Ce amintire păstrează profesorii despre elevii pe care i-au descoperit şi au crezut în ei, pe vremea când erau la început de drum?
– La un copil se văd darul, înzestrarea… Sigur, dacă ai ochi să vezi. Restul, până la înalta performanţă, e liberul-arbitru care ţine de muncă, efort, consecvenţă, de o bună îndrumare din partea profesorului… ora et labora, cum bine spunea Sfântul Benedict. Bineînţeles, mai întâi e joaca, e descoperirea, e spontaneitatea, e bucuria. De aceste lucruri sunt atraşi iniţial copiii, pentru că fac parte din universul lor de copil. Unii sunt de nivel mediu, alţii, excelează, au un univers interior mai bogat, îşi aleg culorile cu grijă, modelul lor intern e mai interesant. Apoi vin jocul programat, regulile, stimularea creativităţii… Unii cedează, altora li se pare o provocare şi doresc să se exprime plastic cât mai original. Cu vârsta, cerinţele cresc şi deşi activitatea de creaţie rămâne un joc, aceasta are canoane din ce în ce mai complexe care necesită timp, documentare şi, bineînţeles, mai mult efort şi răbdare. Cu cât înaintează în vârstă şi experienţă, rămân tot mai puţini cei care vor să facă performanţă sau să urmeze o carieră în domeniul artistic. De multe ori, privind la lucrările elevilor mei din anii terminali de liceu, sau care sunt deja la facultate, la masterat sau care fac şcoala doctorală, nu mă pot abţine să nu observ transparenţa modelului intern pe care aceşti tineri artişti l-au avut în copilărie. E ca şi cum, după o călătorie în jurul lumii, în care au învăţat şi experimentat o mulţime de lucruri folositoare, ei se întorc acasă, la lucrurile pe care le ştiu şi le iubesc. Aproape fără excepţie, tinerii care astăzi îmi arată picturi extraordinare, proiecte de design industrial/auto, icoane pictate pe lemn şi sticlă, lucrări foarte reuşite de grafică, ilustraţie de carte, atunci când au realizat la atelierul de pictură prima lor lucrare, aceasta a fost tocmai o frumoasă acuarelă, un desen cu o maşină, o icoană, un desen în tuş sau o ilustrare a unei poveşti… Cercul se închide perfect!
– Cum e să fii înzestrat cu flerul de a descoperi talente, să fii făcut pentru asta, să ai chemare cum se zice?
– Pedagogia e o „superputere”, ca să mă exprim în limbajul adolescenţilor cu care lucrez. Educaţia e arta ultimă – arta care face sculptura socială. E cea mai mare demnitate la care te poate înălţa Divinitatea, după cea de îndrumător spiritual, de preot. Şi Hristos tot învăţător a fost! Înseamnă să ai o conştiinţă a faptului că nu-ţi mai aparţii. Eşti al celorlalţi, nu mai ai voie să te manifeşti impulsiv, nepoliticos, ignorant, nu mai ai voie să fii vulgar, nedrept. Pentru că eşti un exemplu, un formator de opinie, un vector social foarte important, profesional şi uman. Există, deci, o imensă responsabilitate! În plus, referitor la educaţia artistică, pe lângă faptul că trebuie să promovăm bunul-simţ uman şi profesional, deontologia, arta învăţării şi toate lucrurile care derivă din profesia de dascăl, trebuie să acordăm o atenţie sporită celor pe care îi simţim mai sensibili, mai înclinaţi către frumos, care au manualitatea înnăscută, dar şi un alt fel de percepţie a lucrurilor. Chemarea de a-i căuta şi găsi, de a-i alege dintr-un grup este şi ea, la rândul ei, un dar. Pe care-l primeşti şi pe care musai trebuie să-l dezvolţi. E o mare bucurie să îl conştientizezi în timp. E foarte important să ţi se confirme alegerile peste ani. Este, de fapt, suprema satisfacţie!
– Apelez la recunoscuta dvs. exigenţă, pentru a vă cere părerea despre actualii elevi.
– Rolul meu ca profesor e să îndrum copilul şi să-l însoţesc pe acest drum al artei. Debutul în artă este foarte important. Când, unde, dar mai ales cum? La şcoală, la Palatul Copiilor, la un club dedicat artelor vizuale, la bibliotecă, la muzeu, la vârsta de 3-4 ani sau chiar la 16-17 ani. I-am ajutat pe copii să îşi descopere aceste aptitudini, vocaţia lor, de timpuriu, la grădiniţă sau la şcoala primară. Pe alţii, care s-au hotărât să dea admitere la Design sau Arhitectură, deşi n-au pus mâna pe creion decât ocazional, am încercat să îi ajut să recupereze într-un timp foarte scurt un volum mare de cunoştinţe artistico-plastice. M-am raportat corect la potenţialul propriu al copilului, am avut aşteptări realiste şi am muncit continuu ca să-i ajut să se dezvolte frumos. Arta este modelatoare, este terapeutică, dezvoltă, ameliorează, bucură, converteşte, echilibrează. Am convingerea că orice copil, căruia îi place să deseneze, să picteze, care se exprimă cel mai bine prin vizual, dacă este ajutat să îşi descopere de timpuriu înzestrarea pentru artă, este coordonat cum trebuie şi lucrează suficient, poate face performanţă la nivel mare. Poate alege un drum profesional în domeniul artistic sau pentru dezvoltarea sa personală, prin educarea propriului bun gust la un nivel înalt. Copiii au puterea interioară de a decela între frumosul autentic şi kitsch şi ajung să devină adulţii care ştiu cum să îşi facă viaţa mai frumoasă. Este unul dintre talanţii pe care majoritatea dintre noi îl avem când suntem copii dar pe care, fără educaţie, îl pierdem pe drumul complicat al vieţii, urâţindu-ne existenţa şi devenind un pic mai nefericiţi. De aceea, cred că educaţia, în general, şi educaţia estetică, în particular, sunt atât de importante. Chiar de la bun început! Cei mai mulţi dintre elevii mei au ajuns să facă performanţă dintr-un hobby. Au ales cariere în pictură, arhitectură, design vestimentar, design grafic, pictură murală, pedagogia artei, artă fotografică, imagine de film etc. Dacă nu şi-ar fi descoperit vocaţia, dacă nu ar fi lucrat asiduu pentru dezvoltarea talentului lor, probabil că ar fi ales alte domenii profesionale, care însă nu i-ar fi mulţumit pe deplin, pentru că nu le-ar fi activat complet potenţialul creativ şi inteligenţa. Concluzionând, pot spune că îi văd pe copiii de astăzi mai inteligenţi decât eram noi la vârsta lor, cu abilităţi tehnice mai avansate, dar mai puţin curajoşi, mai puţin inventivi. Din păcate, foarte puţini sunt dispuşi la un efort susţinut. Ei plătesc tribut tehnologiei actuale care acţionează negativ în privinţa motivaţiei, în sensul că-i face să-şi piardă răbdarea şi să aştepte o recompensare imediată.
– Sunteţi un pedagog din vocaţie sau un pedagog format?
– Sunt un pedagog din vocaţie. Am susţinut două examene de admitere la Pictură, în două centre universitare de tradiţie, la Cluj şi Iaşi. Era pe vremea când te prezentai la un examen serios, nu la un concurs de dosare. Erau 7 sau 8 locuri disponibile la fiecare secţie şi se înscriau sute de absolvenţi de liceu, unii după ce încercaseră 8-9 ani la rând. Concurenţa era cam ca la Medicină. Am intrat abia în al treilea an, când am înţeles că soarta mă vrea la Pedagogie. Îmi şi plăcea, pentru că am predat şi înainte de a intra la facultate. Am simţit, am înţeles că aici e locul meu. De aceea nu-mi este niciodată frică de faptul că aş putea rămâne fără „pâine”, cum se spune. Dacă Dumnezeu m-a vrut în învăţământ, sunt sigură că o să deschidă întotdeauna o uşă pentru ca eu să am de lucru. Pentru că şi eu, la rândul meu, am muncit foarte mult ca să ajung la nivelul profesional şi la rezultatele de astăzi. Performanţa merge mână în mână cu perfecţionarea continuă. Practica este scara care ne ajută să urcăm aceste trepte ale profesionalizării. Există nenumărate contexte şi modalităţi formale, nonformale şi informale de a te profesionaliza. Studiile liceale şi universitare sunt temelia. Apoi, sigur, m-am format şi ca pedagog prin practica pedagogică, prin modulele de perfecţionare, gradele didactice care reprezintă importante borne profesionale în parcursul didactic. După aceea, vin programele şi proiectele, expoziţiile, workshopurile, taberele şi festivalurile internaţionale şi multă muncă de predare şi evaluare. Când apar rezultate semnificative ştii că eşti pe drumul cel bun. Cel mai mult m-am perfecţionat lucrând zi de zi cu elevii, cu pasiune, în activităţi şcolare şi extracurriculare, formale, nonformale etc. Practica, mai mult decât orice curs, te învaţă să înţelegi sufletul delicat al copilului, să te adresezi lui ca să poţi intra într-o sinergie creatoare cu acesta, învăţându-l ce e arta şi ajutându-l să îşi dezvolte potenţialul creativ, să aprecieze mai mult valorile autentice, cultura, bunul-simţ şi bunul-gust. Cred că o calitate importantă a unui profesor care devine mentor este empatia. Empatia înseamnă să înţelegi elevul în ansamblul personalităţii lui. Să îi descifrezi emoţiile, sensibilitatea, dragostea pentru desen şi culoare, să îi înţelegi nivelul capacităţii de muncă şi să ştii ce mecanisme să foloseşti ca să alungi teama, să stimulezi curajul, să pui în valoare potenţialul copilului pentru ca el să îşi descopere de timpuriu vocaţia şi să muncească cât mai mult pentru a ajunge la performanţă. Cred că exemplul personal e covârşitor. Şi mai cred că elevii trebuie trataţi cu blândeţe, corect şi încurajaţi să muncească mult. E absolut necesar ca dascălul să fie o persoană care să inspire, să fie echilibrat şi un bun psiholog. Un mentor poate fi un reper profesional important pentru un elev care vrea să facă performanţă. Cred cu tărie în principiul conform căruia ucenicul trebuie să îşi depăşească maestrul şi aplic toate strategiile pedagogice ca să îndeplinesc acest obiectiv profesional.
– Cum ar trebui să păşească un creator pe drumul cunoaşterii?
– Un tânăr artist trebuie să plece la drum cu toate uşile percepţiei deschise, cu dorinţa de a studia şi de a înţelege ce au făcut înaintaşii lui, cu asumarea unui efort mare, constant şi a unui lung drum plin uneori de ţepii eşecurilor. Cu inteligenţa faptului că toate îi sunt premise, însă nu toate de folos, cu înţelepciune şi blândeţe, curiozitate, curaj, inclusiv curajul de a-şi asuma greşelile, de a învăţa din ele şi de a merge mai departe. Trebuie să respecte un program strict, ca de antrenament pentru Jocurile Olimpice, care să includă ore de studiu desen şi culoare, de tehnici artistice, de lectură, şi aici mă refer la istoria artelor, de vizite în muzee, călătorii şi stagii de documentare. Un tânăr artist trebuie să aibă posibilitatea să călătorească, să vadă, să se impregneze de marea artă, de istorie, de locuri fascinante. Trebuie să aibă prieteni cu care să împărtăşească, să dezbată, să colaboreze. Asta am recomandat elevilor mei şi, din fericire, am avut marea şansă de a-i duce în foarte multe locuri din lume pentru a participa la concursuri, workshopuri, stagii de documentare. Iar rezultatele lor au confirmat că drumul ales a fost cel mai bun!
– Care sunt principiile dvs. deontologice şi umane de la care nu vă abateţi?
– Încerc să nu amestec lucrurile, nu-mi place deloc expresia merge şi aşa. Încerc să nu pun nimic înaintea moralităţii şi a laturii spirituale. Nici chiar experimentul artistic sau altceva asemănător. Mi se pare foarte trist contextul actual în care se încearcă transformarea dascălilor în nişte cadre didactice lipsite de esenţa însăşi a pedagogiei. Formalismul extrem din educaţie, ascunderea după metodologii, proceduri şi protocoale ne va transforma în nişte (e-) funcţionari care nu vor mai avea nicio legătură cu educaţia în sensul ei profund. Tehnologia e bună, dar cu măsură. Carte cu polonicul, internet cu linguriţa, spunea unul dintre mentorii mei. Încerc, pe cât îmi stă în putinţă, să-i ajut pe copii să înţeleagă lumea în care trăim, fără să intervin în vieţile şi alegerile lor. Cred cu tărie în importanţa liberului-arbitru, a conştiinţei şi responsabilităţii individuale.
– Satisfacţiile au compensat eforturile, sacrificiile făcute?
– Da! În totalitate! Mă identific în foarte mare măsură cu ceea ce fac din punct de vedere profesional. Întotdeauna am considerat că munca de la catedră şi din atelier nu reprezintă o simplă profesie, ci mai degrabă, aşa cum v-am mai spus, este o chestiune de vocaţie. Cu alte cuvinte, dacă nu poţi să faci foarte bine ceea ce faci, mai bine renunţi şi laşi locul altuia mai motivat. Am avut şi momente de descumpănire, dar n-am renunţat niciodată, fiind profund convinsă şi conştientă că pedagogia artei este vocaţia mea. Am primit eşecurile ca pe nişte lecţii dure din care am învăţat ce trebuia, iar succesele profesionale, ca pe nişte mari bucurii ale vieţii. Am o relaţie frumoasă cu elevii mei, cu mulţi dintre ei am lucrat de la 5-6 ani şi până au terminat liceul, dar mi-au cerut sfaturile profesionale şi în timpul studiilor universitare şi postuniversitare. Sunt un profesor care cere mult de la elevii săi. Nu-mi plac delăsarea şi lenea. Îmi dedic mult din timpul şi energia mea copiilor, mulţi dintre ei şi părinţii lor ajungând să fie membri ai familiei mele extinse. Subcultura domină astăzi lumea, în primul rând, în plan artistic şi cultural, mai ales în mediile frecventate de tineri. Mi-am dorit să ofer o alternativă acestor tineri, pentru timpul lor liber, în sensul abordării creaţiei artistice, a voluntariatului, a domeniilor cunoaşterii. Am creat un context care să-i inspire pe tineri cu idei, cu lucruri bune pentru comunitate şi pentru ei înşişi, pentru dezvoltarea lor profesională şi personală.
Am aşteptări mari dar realiste de la ei, pentru că le calibrez întotdeauna cu talentul, puterea de muncă, sensibilitatea şi temperamentul lor. Încerc să îi fac să îşi descopere uriaşul potenţialul creativ, să îi determin să abordeze cu mult curaj temele propuse şi să se deblocheze artistic. Recompensele vin de obicei în plicuri din SUA, Japonia, Hong Kong, India, Israel etc. Sunt premii şi distincţii pe care ei le obţin la concursuri de arte plastice destinate elevilor, unele cu o tradiţie de peste 40 de ani. Alteori, sunt selectaţi şi invitaţi să participe la concursuri şi festivaluri internaţionale în Portugalia şi Macedonia şi chiar pe alte continente. Spre exemplu, în 2019, am reprezentat România împreună cu elevii mei Miruna Morţe şi Laurenţiu Păr în Hong Kong la o expoziţie mondială a tinerelor talente – Art Next Expo. Tot în Hong Kong, în 2014, am fost invitaţi să susţinem mai multe ateliere de predare a tehnicii icoanei pictate pe lemn. Am organizat, ani de-a rândul, tabere şi stagii de documentare şi pictură pentru cei mai buni elevi ai mei, pentru a-i motiva, la Balcic, la Nessebar, la Veneţia, la Londra, la Paris. E modul meu de a-i recompensa pe cei mai buni dintre ei.
– Cum putem păstra interesul şi dragostea oamenilor pentru artele plastice, pentru frumos?
– Prin lucruri mici, prin felul cum ne aranjăm interioarele simplu, cu bun gust, fără elemente inutile, fără să încărcăm, fără kitsch-uri. Prin alegerea cu grijă a veşmântului, prin cultivarea simţului estetic la copii, prin educaţia lor vizuală. Prin exercitarea simţului civic şi drepturilor cetăţeneşti când urbanismul unui oraş e schilodit prin tăierea unor arbori mai bătrâni decât noi. Prin alegerile pe care le facem constant în materie de producţii audio-video pe canalele consacrate. Prin concerte, spectacole, filme, expoziţii, vizite la muzee, situri şi locuri încărcate de cultură. Prin lectură, prin participarea la activităţile bibliotecilor, prin cunoaşterea istoriei neamului şi istoriei artei româneşti şi universale. E o alegere continuă, zilnică, o alegere care zideşte sau dărâmă. Frumuseţea va salva lumea, spunea Dostoievski. Niciodată, parcă, aceste cuvinte nu au fost mai actuale decât astăzi, când suntem atât de agasaţi de o subcultură populară atât de omniprezentă.
– Ce apreciaţi cel mai mult la oameni?
– Măsura în care îl au pe Dumnezeu în inima lor. Atât! Asta îi face oameni buni şi buni profesionişti. Sursa mea de energie, pentru a continua munca pe care o fac, este credinţa nestrămutată că Dumnezeu îngăduie să ajut aceşti copii să se cunoască pe ei înşişi şi să facă lumea mai bună, mai frumoasă. Energia copiilor însăşi este un combustibil nepreţuit pentru mine. Sunt efervescenţi, inteligenţi, creativi şi plini de forţă, aşa că nu îmi permit momente de repaos, întrucât nu mă lasă inima să nu le ofer tot ce pot. Tot ceea ce facem trebuie să conteze. Viaţa fiecăruia dintre noi trebuie să fie plină de sens. A mea capătă sens odată cu realizările lor! Cred foarte mult în sinergia divino-umană şi în puterea acestui efort conştient şi asumat de a schimba lucrurile. Înţelepciunea populară spune că Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi pune în traistă. Însă, de multe ori, îţi pune şi în traistă, o spun din experienţă. Nu mi-am pus niciodată problema banilor, am trăit cu cât a fost şi întotdeauna a fost bine aşa. Obiectivul meu a fost să îmi fac meseria la un nivel înalt, restul a venit de la sine, toate s-au adăugat atât cât a fost necesar, atât cât a trebuit, când a trebuit. A trăi pentru a lăsa lumea un pic mai bună mi se pare un obiectiv bun şi realist. Adicţiile şi perspectivele false sunt sursa multor rele, aşa că nu am aşteptări de la oameni. Am simţit, de multe ori, că la pasărea oarbă îi face Dumnezeu cuib, sau, ştiţi cum e, ce e val, ca valul trece…
– Asociaţia Arte.Ro a împlinit 11 ani de activitate creatoare în slujba artelor frumoase. Cum a fost să construiţi acest renume greu de egalat?
– Greu. Cu lacrimi, cu timp, cu efort, cu nopţi nedormite, cu multe sacrificii în relaţiile cu oamenii, cu vacanţe anulate, fără week-end-uri, fără odihnă, plătind un preţ mare. Cu orare şi agende de la care nu am abdicat, cu relaţii, curaj, ajutor, cu banii proprii puşi la bătaie. Dar nu se poate altfel… Însă rezultatele au compensat totul. Nu cred că există nimic mai important în lumea asta care rămâne după mine decât ceea ce am zidit în copiii cu care am lucrat. Şi Arte.Ro mi-a folosit enorm din acest punct de vedere! Din păcate, întrevăd un orizont de aşteptare sumbru pentru ONG-uri. Pentru cei care fac tot educaţie, dar altfel. Pentru cluburi, cercuri, ateliere, pentru educaţia extraşcolară, extracurriculară. Asistăm la o „democratizare” a educaţiei obligatorii, formale, la naşterea unei educaţii corecte politic, în fond la o schimbare totală de paradigmă în ceea ce priveşte educaţia. Cu noile măsuri şi condiţionări socio-sanitare, elevii au tot mai puţin timp la dispoziţie pentru alte activităţi educative, au tot mai multe restricţii şi bariere. Ne îndreptam spre un flux main stream în educaţie care mie îmi pare că are accente, deocamdată, uşor totalitariste. Nu putem răpi copilului plăcerea, bucuria şi, până la urmă, dreptul şi obligaţia morală de a-şi dezvolta un talent într-un cadru nonformal. Nici chiar cu motivaţii de tipul celor care ni se flutură astăzi pe pixelii şi biţii bannerelor şi ecranelor care ne agresează retinele zilnic. Asociaţia Arte.Ro a realizat, în ultimii zece ani, sute de proiecte mai mari sau mai mici de care au beneficiat foarte mulţi elevi români şi străini. Este vorba, în primul rând, de Festivalul Internaţional de Arte Plastice pentru Copii Piatra-Neamţ Creativ, ajuns la ediţia a cincea şi care, în fiecare an, exceptând 2020, a avut peste 50 de participanţi direct, veniţi de pe patru continente. Au mai fost stagii de documentare, workshopuri şi concursuri internaţionale, festivaluri şi expoziţii pentru elevii cu care am lucrat în ţări precum Bulgaria, Macedonia, Cehia, Italia, Franţa, Anglia, Hong Kong, Israel, Portugalia, Grecia s. a. Am acordat o importanţă deosebită atelierelor de gravură, sculptură, pictură, icoană, taberelor şi călătoriilor de documentare. Am organizat expoziţii personale foştilor mei elevi, acum masteranzi sau doctoranzi ai unor prestigioase instituţii de învăţământ superior artistic din România. Am editat şi ilustrat publicaţii dedicate patrimoniului cultural nemţean, am organizat concursuri în memoria unor personalităţi nemţene, am pictat capele şi paraclise, am susţinut sesiuni de animaţie culturală, am iniţiat activităţi în parteneriat cu instituţii de învăţământ, cultură şi comunităţi etnice, am realizat programe internaţionale de dezvoltare personală prin mentorat artistic şi estetic, campanii sociale, simpozioane şi mese rotunde, platforme de dezbateri şi ateliere dedicate copiilor cu cerinţe educaţionale şi nevoi speciale. În total, aşa cum v-am mai spus, sunt 657 de diplome obţinute de elevii mei în ultimii zece ani doar la concursurile internaţionale de arte plastice, începând cu Japonia şi sfârşind cu SUA. Toate aceste activităţi au fost realizate cu participarea directă a copiilor, nu prin internet. Eu cred că, dincolo de tulburările economice, politice, sociale, arta copiilor poate fi un izvor istoric foarte important, poate constitui un element de netăgăduit din patrimoniul mondial al umanităţii. Cred că trebuie să vedem în copii cei mai buni ambasadori ai binelui, ai adevărului şi ai frumosului în lume, indiferent de secolul în care trăim!
Violeta MOŞU