• Cezar-Octavian Andrei – Strămutarea
Chiar dacă momentul strămutării satelor aflate pe malul Bistriţei, din zona în care astăzi sunt Lacul de acumulare Izvorul Muntelui sau Lacul de la Bicaz, este traumatizant şi cunoscut, inginerul Cezar-Octavian Andrei revine la această tragedie, în romanul „Strămutarea”, apelând la memoria unor persoane implicate direct în această dramă, între anii 1959 şi 1960.
Structurat în două volume, cu peste 800 de pagini, romanului i se adaugă imagini din arhiva personală a autorului, reprezentând unele evenimente din familie şi elemente din istoria Hangului de dinainte şi de după strămutare. Apărută la Editura Cişmigiu Books, Bucureşti, în 2023, cartea prezintă tulburătoarea încercare prin care au trecut locuitorii din Hangu şi comunele învecinate, în momentul în care au fost nevoiţi să se mute din calea apei.
Absolvent al Facultăţii de Hidrotehnică din cadrul Institutului Politehnic Iaşi, promoţia 1977, Cezar-Octavian Andrei s-a născut pe 8 iulie 1949, în Comuna Hangu, Raionul Ceahlău, Regiunea Bacău – conform împărţirii administrativ-teritoriale de atunci. După ultima organizarea a teritoriului, Comuna Hangu există şi astăzi, asemenea Comuna Ceahlău, chiar dacă limitele teritoriale au fost modificate în timp.
Deşi absolvent al profilului real, atât în liceu, cât şi pe durata studiilor universitare, autorul a rămas înclinat spre literatură şi disciplinele socio-umane. Pe durata studiilor liceale, încurajat de către profesorul I. D. Micu, a publicat poezie şi proză scurtă în Revista Confluenţe.
Chiar dacă locuitorii de pe Valea Muntelui, de la Poiana Largului până la Bicaz, nu au cunoscut drama colectivizării în perioada socialistă, au cunoscut, mai rău, marea dramă a strămutării din vatra de origine.
Atât Hangu, cât şi alte comune din zonă au pierdut sate întregi, populaţia refugiindu-se în alte locuri. Dar, din dorinţa de a nu părăsi străvechile vetre sau de a rămâne în apropiere, locuitorii Hangului nu au acceptat să se mute, stabilindu-se pe râpile ce înconjoară lacul şi au întemeiat noi vetre de sat. Au pierdut bisericile de la Gura Hangului, Răpciuni, Fârţâgi, practic ceea ce reprezenta istoria şi spiritualitatea lor.
Cum autorul însuşi mărturiseşte, după ceva ani de călătorie prin amintiri, a rezultat acest roman care ne oferă detaliile dramei pe care au trăit-o locuitorii din Hangu şi împrejurimi.
Oamenii acestor locuri au trebuit să-şi dezgroape morţii şi să-i mute în alte cimitire, nou înfiinţate. Din actuala zonă a lacului de acumulare Izvorul Muntelui, satele Secu, Rugineşti, Buhalniţa, Audia, Izvorul Alb, Răpciuni, Schit şi Bistricioara au fost strămutate parţial, iar satele Poienari, Hangu, Fârţâgi şi Leţeşti au fost strămutate integral. Statisticile arată că au fost strămutate 2.291 gospodării, cu un număr de 18.760 locuitori. Dintre aceştia, 13.196 locuitori au preferat să rămână în preajma vechilor aşezări, urcând pe dealuri, unde aveau terenuri de fâneţe, ceilalţi mergând în zonele Brusturi, Drăgăneşti, Târgu-Neamţ, Piatra-Neamţ, Căciuleşti etc. Aproape toţi şi-au strămutat şi morţii, luându-şi astfel şi o mare parte a arborelui genealogic.
Cartea ilustrează drama strămutării într-un mod altfel faţă de ceea ce ştiam/ştim. Nu prezintă neapărat statistici, nu prezintă o istorie etapizată a celor întâmplate, însă face o relatare a evenimentelor prin prisma persoanelor care le-au trăit. Astfel, deşi uneori acţiunea pare fragmentată şi detaliată, recitim prin ochii celor care au fost martori ai evenimentelor, o pagină de istorie locală trăită. Pe parcursul desfăşurării acţiunii, cititorul întâlneşte numeroase personalităţi ale vremii, localnici sau intelectuali care au hotărât să devină hangani.
Citind paginile cărţii, aflăm răspunsuri la multe dintre întrebările pe tema strămutării satelor din zonă. Deşi târziu, abia acum am înţeles lacrimile bunicii care ne povestea adesea despre modul în care şi-a strămutat gospodăria din locul în care se află actualul lac de acumulare, spre poalele Muntelui Ceahlău. Adesea, când are posibilitatea să meargă la locul unde avusese locuinţa, la aproximativ doi kilometri, dacă apele lacului sunt scăzute, se uită la fundaţia rămasă de la casa zidită cu omul ei, tace şi lăcrimează… Cu siguranţă, niciodată, nu vom putea înţelege în totalitate ceea ce au trăit în sufletele lor oamenii strămutaţi, în acele momente.
Aş încheia cu un citat din roman, un subiect de meditaţie cotidiană pentru toţi cititorii:
Datoria fiecăruia este o ultimă strămutare. Nu mai contează locul, pentru că toţi suntem ai pământului. Suntem datori pentru cele rămase, să nu lăsăm uitarea să aştearnă întunericul timpului peste ele…
Cezar-Octavian Andrei, un hangan ce nu poate uita satul îngropat de ape…
Prof. dr. Mihai FLOROAIA