Era în 1939, toamna, 15 septembrie, când ţinându-mă de fusta mamei, cu o traistă la şold în care se afla o carte (aveam să aflu mai târziu că se citeşte abecedar), cu o plăcuţă de ardezie, de care era legat un burete, cu un obiect care se numea plumb şi un mănunchi de beţişoare, avea să intru în curtea şcolii, a clădirii noi, pentru a-mi deschide ochii pentru a doua oară. În clasă m-a primit Doamna, învăţătoarea Coca Ceauşu. Să fi avut în jur de treizeci de ani, băiatul ei, Cocuşor, era coleg cu noi, cei vreo treizeci de copii, cam jumătate fete şi jumătate băieţi.
Celelalte imagini din clasa I s-au cam estompat. Totuşi, prin faţa ochilor îmi mai trec începuturile de săptămână, lunea dimineaţa la ora opt, când pe un catarg plantat la mijlocul curţii şcolii se ridica drapelul tricolor iar noi, îngheţaţi, cântam Trăiască regele în pace şi onor. Rege era Carol al II-lea, noi eram străjeri, iar el era primul străjer al ţării.
Premii nu prea am luat, decât în clasa a IV-a, premiul III. Până atunci premiul I îi revenea lui Cocuşor, al doilea se dădea după vreme (Plural vremuri), fiul unui legionar, al unui ofiţer de aviaţie, iar premiul III era rezervat celui mai bun elev din clasă, Costache Atomii. Pe noi, copiii, nu ne interesau aceste lucruri. Vara ne scăldam în Cracău până ne apuca foamea, prindeam chitici, jucam mingea întinsă (un fel de oină modernă), iarna ne dădeam cu sania pe derdeluşul de la Burlacu, fără să ţinem cont că ne îngheţau mâinile pe funia de la sanie. Mai marii lumii, însă, nu au ţinut cont de joaca şi cartea noastră şi peste lume a venit războiul. În clasa a III-a o colegă, Vrânceanu, veni la şcoală, plânsă toată. România eliberase Basarabia cu mult sânge. Într-o altă zi veniră în curtea şcolii două căruţe. Învăţătorii ne-au aşezat câte doi în rând şi, când ajungeam lângă căruţe, ni se dădeau o bucată de friptură, o plăcintă, un colac, se aprindea o lumânare şi ni se spunea. De sufletul lui…
- La sfârşitul anului şcolar, Cocuşor dăduse examen de intrare la Liceul „Petru Rareş”. Mai rămăseseră locuri pentru examenul din toamnă. Ai mei hotărăsc să-mi încerc şi eu norocul. Toată vara m-am pregătit cu Doamna Orza din Roznov, după cartea „1001 de probleme”, am scris după dictare, am făcut compuneri, am învăţat poezii şi poveşti. Şi am reuşit. O altă lume aveam în faţă, nu mai erau opinci, nu mai erau pălării sau căciuli miţoase, ci pantofi, haine din stofă, uniformă şcolară cu vestonul închis până sub bărbie, cu şapcă ca de ofiţer, de culoare bleumarin, cu bandă galbenă şi cu emblema Liceul „Petru Rareş” în frunte, scrisă cu fir auriu. Pe mâna stângă purtam număr. Al meu era 67. Toţi eram la fel, dar numai îmbrăcaţi. Eu cunoşteam ceva din istoria şi geografia României, rezolvam uşor exerciţiile la matematică. Ştiam cum se face caşul, ce este un miel, cum se prăşeşte porumbul, cum se cultivă grâul. Orăşenii, majoritatea elevilor, cunoşteau limba franceză, miturile Greciei Antice, citiseră din Creangă, Eminescu şi Sadoveanu. Profesorii, ca profesorii acelui timp, domni Trandafir şi domni Vucea.
Făceam naveta cu trenul, de la Slobozia. În picioare aveam saboţi, nişte tălpi de lemn prinse cu nişte curele. Dirigintele Calin, profesor de naturale, m-a descălţat să vadă dacă am picioarele curate. Erau pline de praf. Mi-a tras o palmă de am văzut stele verzi. Amărăciunea mi-a trecut când colegul Oaidă a luat o palmă de l-a buşit sângele pe nas. Nu eram singurul bătut. Există o solidaritate a celor umiliţi.
Dar pe Calin, profesorul şchiop şi slab, aveam să aflu anul trecut la o întâlnire de promoţie, şi-l mai aminteau şi alţi foşti colegi. Ne preda Anatomia şi fiziologia omului. Din Muzeul de ştiinţe naturale aducea un schelet complet, cu toate oasele omului. Trebuia să le cunoşti pe toate. Cum dădeai greş, te trezeai lovit peste cap cu falangele şi falangelele, bine legate cu sârmă. În trimestrul al II-lea, scheletul a rămas văduv.
În viaţa de elev la „Petru Rareş” am mai văzut o dată stele verzi. Eram în clasa a IV-a, anul 1947. Stăteam la geam şi priveam cerul. A intrat pedagogul. I s-a părut că fumez. M-a dus la director. Era Aurel Rotundu. Nu mi-a spus nimic, dar mi-a tras o palmă, şi am văzut din nou stele verzi. Durerea a fost mai mare, fiindcă eram în clasa a patra. Viaţa mă maturizase prea repede.
În liceu erau şi profesori oameni. Dumitru Ailincăi, alias Dumitru Almaş, scriitorul, mi-a fost profesor de Istoria României şi de geografie al aceluiaşi spaţiu mioritic. Vorbea frumos, cu pasiune, ne povestea ce ştia, nu dicta lecţia. Profesoara de Limba română, Doamna Chetreanu, m-a pregătit pentru Capacitate. Mama a vrut să-i plătească. N-a luat niciun ban. Domnul Chiriţescu, de Educaţie cetăţenească, când intra în clasă ne saluta reverenţios, parcă ar fi intrat într-o sală cu personalităţi alese. La matematică, domnul Pascu, liniştit, calm, răbdător. Ţilică Velea – exigent, fără părtinire. Aş mai aminti pe domnişoara Braha, frumoasă, elegantă, dar sobră, respectuoasă cu elevii. Orele de Limba franceză erau aşteptate. La sport, bătrânul Gheorghiu ne lua în parc, se aşeza pe o bancă din beton iar noi, pe un teren plin de pietre ne juleam genunchii alegând după minge. A fost înlocuit de Iacobai, om cu răspundere faţă de meserie. Ne învăţa să sărim, să alergăm, să ridicăm mingea la plasa de volei.
Ultimul examen la „Petru Rareş” a fost de capacitate, de trecere de la cursul inferior – etapa gimnazială de azi, la cursul superior – cea de liceu din prezent. Se dădea examen la cinci obiecte: Limba română şi Matematică – scris şi oral –, Istoria României, Geografia României şi Limba franceză. La oral era prezentă toată comisia iar noi, ca să răspundem, treceam de la un profesor la altul. Cu acest examen s-a terminat relaţia mea de elev cu Liceul „Petru Rareş”, nu prea plăcută, într-o perioadă de război şi de foamete. Continuarea învăţământului liceal am făcut-o la Brăila, un oraş cosmopolit, cu oameni cu altă deschidere spre lume. Aveam să revin la „Petru Rareş” în calitate de jurnalist şi apoi de profesor de filosofie. Numai doi ani, dar cu multe imagini despre dascălii şcolii, de astă dată colegi.
Notă: Articolul de faţă reprezintă doar o infimă parte, descrisă, din viaţa mea de şcolar, impusă de spaţiul revistei. Restul se constituie într-o carte cu multe zeci de pagini.
Emil BUCUREŞTEANU