Aparţinând celei mai strălucite promoţii (1898) a Şcolii Normale „Vasile Lupu” din Iaşi, continuatoare a vestitei „Preparandale” ce l-a avut cândva director pe Titu Maiorescu şi eminent elev pe Ion Creangă, învăţătorul Neculai Stoleriu a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai vestitei generaţii haretiste de apostoli dedicaţi trup şi suflet vitalizării satului românesc.
Deşi născut în Călineşti-Botoşani (14 sept. 1878), dragostea de munte, de munteni şi straiul lor popular, născută în parte şi datorită prieteniei legate încă din prima zi de institut vasilian (15 sept. 1893) cu colegii Simion T. Kirileanu şi Petru Gheorgheasa, l-a făcut să îşi dorească un post pe valea Bistriţei şi, mai ales, în comuna de obârşie a celor doi (Broşteni-Neamţ, astăzi – judeţul Suceava). Aici a şi dăscălit în primii trei ani după absolvire, în şcoala înnobilată nu doar de efemera şi buclucaşa contemporaneitate cu caprele Irinucăi, ci, mai cu seamă, prin harul unor Nicolae Nanu (1840-1851) şi Mihai Lupescu (1884-1898).
Membru fondator al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor şi Învăţătoarelor (1902), ctitor de publicaţii pentru lumea satelor (Almanahul Învăţătorilor – 1901; Calendarul Gospodarilor Săteni – 1904; Răvaşul Poporului – 1907; Vestitorul Satelor – 1912), ca şi de structuri asociative menite a contribui la emanciparea ţăranilor („Avem două arme de luptă: lumina cărţii şi cooperaţia” – afirma el adesea), Stoleriu s-a bucurat de o largă şi caldă preţuire, vecină uneori cu divinizarea. „Minunile” pe care le-a făcut la Baia, fosta cetate de scaun a Moldovei, ce ajunsese, după chiar cuvintele sale din anul instalării (1904), un sat la fel de amărât precum Sărăcenii lui I. Slavici (vezi Popa Tanda) l-au întipărit apoi, în conştiinţa mai multor generaţii de normalişti, drept personificarea superlativă a „învăţătorului apostol”. Nu-i de mirare, aşadar, că este „singurul dintre învăţători care s-a bucurat de marea cinste de a i se închina de către foştii săi colegi şi colaboratori un volum omagial de mari proporţii şi singurul în memoria căruia s-a ridicat, până în 1989, un bust în faţa şcolii” pe care a slujit-o şAmbele evenimente au fost prilejuite de comemorarea a 20 de ani de la moartea sa (vezi în: Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi. 1855-1980, red. coordonator: Vasile Uglea, Bucureşti, s.n., 1981, p. 320)ţ.
Şi, cum a fost considerat, prin excelenţă, un „om al faptei şi al pildei”, enumerăm din multele realizări în plan cultural-educativ şi social-economic: 1. Casă de sfat, după modelul cercurilor de lectură şi şezători din Ardeal; Cercul „Deşteptarea Sătenilor”, întru trezirea gustului de a citi şi editarea unor publicaţii pentru săteni; teatru popular; bibliotecă; societate corală pentru tineret. 2. Bancă populară, întru descurajarea cămătăriei; cooperativă de producţie şi consum, pentru consolidarea micii industrii ţărăneşti; societate de cumpătare, pentru a modera producţia şi consumul de alcool; obşte de arendare, în contra cupidităţii arendaşilor; cooperativă de dogărie; cooperativă de pitărie şbrutărieţ.
Pilduitor s-a comportat N. Stoleriu şi pe front, refuzând ferm „şansa” de a fi repartizat într-un post mai ferit: „Sunt totuşi fericit, sunt mândru că voi pune o cât de neînsemnată piatră şi la edificiul României Mari. Şi dacă în vârtejul luptelor îmi va fi sortit – cum am presentimentul (subl. noastră) – să plec DINCOLO, unde nu este durere, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit, voi fi ACOLO cu atât mai fericit, mai mândru de partea ce am luat şi eu la realizarea visului de veac al Neamului” (din scrisoarea adresată profesorului Ioan Mitru, director pe atunci al Şcolii Normale „V. Lupu”).
A fost smuls pentru totdeauna dintre cei cărora, cu dragă inimă, le-ar fi dat oricând şi viaţa (soţie, elevi, colegi, săteni şi 
camarazi de arme) de fulgerarea unui glonţ vrăjmaş ce l-a lovit în cap pe muntele Rusca, în seara zilei de 12 septembrie 1916, într-unul din primele asalturi din Munţii Călimani. Extrema încrâncenare a acelor lupte a făcut ca, din păcate, corpul să nu-i mai poată fi recuperat…
Din osteneala exemplarei sale vieţi, curmate în prag de 38 de ani, rămâne vie, peste atâţia ani, şi-această veritabilă scrisoare de învăţătură, trimisă în 1901 unui coleg ce încă bâjbâia prin lumea celor cărora trebuia „să le dea lumină”:
„Învăţătorul, mai înainte de orice, e chemat să fie învăţător al copiilor. Şi după chipul cum îşi va îndeplini această datorie, va fi judecat şi apreciat.
Ţăranul ţine cu toată inima ca odraslele lui, odată trimise la şcoală, să înveţe carte. Cine crede că ţăranul nu iubeşte cartea şi nu-i preţuieşte foloasele, nu-l cunoaşte pe ţăran.
Ţăranul are tot respectul pentru ştiinţa de carte şi o consideră ca singurul mijloc de dezrobire şi de înălţare a omului sărac şi în special a ţăranului. «Vreau ca băiatul meu să înveţe carte, ca măcar el să scape de amarul vieţii pe care-l trăim noi, ţăranii» este vorba cu care îţi încredinţează el ţie, învăţător, pe copilul său sau copiii săi.
Altfel, cum s-ar explica frumoasele şi înţeleptele vorbe ce le are despre carte, ca: Cine ştie carte, are patru ochi. Cine are carte, are şi parte. Şcoala face pe om, om, iar altoiul pe pom, pom. Nu-i sărac cel ce n-are tată şi mamă, ci-i sărac cel ce nu ştie carte. Omului cu învăţătură îi curge miere din gură. Etc. etc.
Ţăranul urmăreşte pas cu pas activitatea şcolară a învăţătorului. Controlul cel mai convingător şi-l face prin însuşi copilul lui. «Ei, ce v-a învăţat azi d-l învăţător? – întreabă el pe copii când vin de la şcoală». ş…ţ După chipul cum răspund copiii la examen, ţăranul trage încheieri favorabile sau nefavorabile asupra învăţătorului.
Dar mai e ceva: ţăranul când trece pe lângă şcoală trage cu ochii (şi trage bine), ca să vadă cum merg treburile. Şi dacă vede că la ora 8 învăţătorul e în clasă, unde îşi face lecţiile; dacă vede că la această oră nu se mai găseşte nici un copil căscând gura pe uliţele satului şi pe la cele porţi; dacă bagă de seamă că şcolarii nu-şi pierd aproape toată vremea în «recreaţii», înjurându-se, bătându-se şi umplându-se de sânge; dacă vede pe învăţător şi elev lucrând iarna în atelier sau în clasă la confecţionarea obiectelor casnice, iar vara cultivând grădina şcolară în chip raţional – dar nu speculând pe elevi ca pe nişte slugi fără simbrie; dacă vede pe elevi venind şspreţ şi ieşind de la şcoală în ordine, cuviincioşi şi respectuoşi faţă de toată lumea şi mai ales faţă de bătrâni şi de gospodari, ridicându-şi căciula şi salutându-i cu „bună ziua”; dacă învăţătorul conduce regulat pe elevi la biserică, unde face cor cu ei şi unul spune Crezul şi altul Tatăl Nostru; dacă învăţătorul ţine ca la zilele mari şi la sărbători să facă serbări şcolare, teatru popular, toate cu caracter religios şi naţional; dacă ţăranul vede toate aceste manifestaţii cărturăreşti, atunci prestigiul învăţătorului creşte. ş…ţ Ori cu cine se întâlnesc şi oriunde se duc, vorbesc cu toată dragostea şi cu tot respectul de «domnul lor», lăudându-se şi mândrindu-se cu el şi, totodată, mulţămind lui Dumnezeu că le-a dat «un om aşa de bun».
Dar pe cât de mult iubesc şi respectă ţăranii pe un învăţător muncitor şi conştiincios, tot pe atât de mult îl urăsc şi-l dispreţuiesc pe un învăţător lipsit de simţul datoriei. Un învăţător slab, leneş, lipsit de simţul datoriei şi poate şi vicios tulbură şi înfurie satul până la revoltă. «Luaţi-l de pe capul nostru! – strigă ei la diferitele anchete ce le provoacă. Duceţi-l de aici cât mai răpede, că ne nenoroceşte copiii. Nu-i învaţă nimic şi rămân tot proşti, iar noi ne alegem cu cheltuiala şi vremea pierdută în zădar. Mutaţi-l de aici, că de nu, îl mutăm noi!»
Iată dar cât de mult ţine ţăranul la carte şi cât de greşiţi sunt aceia ce cred contrariul ş…ţ Câtă măgulire pentru corpul învăţătoresc, dar şi câtă răspundere!
Aşadar, învăţătorul, dacă ţine – şi trebuie să ţină – să-şi capete iubirea şi încrederea sătenilor, atunci să-şi facă, cu toată conştiinţa şi cu tot devotamentul şi cât mai complet, datoria de învăţător al copiilor. Numai pe temeiul acestei activităţi şi numai cu încrederea şi dragostea ce le-a căpătat de la săteni, în acest chip, poate să iasă şi în sat, ca să-şi îndeplinească cu deplin succes şi rolul de învăţător al sătenilor.
Un învăţător poate să culeagă – vorba ceea – stelele de pe cer şi să facă să curgă în satul lui lapte şi miere, dacă însă nu-şi face datoria în şcoală, n-are în faţa sătenilor nici o trecere şi să nu îndrăznească să încerce nimic cu ei, căci nu va izbuti. Prestigiul învăţătorului şi succesele lui pleacă dintre cei patru păreţi ai şcoalei, dinăuntru şcoalei, iar nu din afară. Acesta e un adevăr ce nu sufere nici o discuţie – o axiomă”…
Sigur, multe realităţi, multe trăiri ale inimii şi spiritului sunt racordate acum altui timp şi altor „priorităţi”. Evocarea unor gânduri, principii şi fapte ce vorbesc despre oameni ziditori, despre conştiinţă, dăruire, profesionalism, nu poate fi însă decât perenă, pe potriva disponibilităţii noastre de a nu uita pilda înaltă a unor mari înaintaşi, de a ne cultiva propriile vise şi elanuri, fără de care adevărata viaţă nici nu ne poate locui…
Constantin BOSTAN