De multă vreme şi de multe ori m-am întrebat de unde a izvorât patima învăţătorimii pentru marea cultură, ori măcar pentru zone culturale care nu aveau vreo legătură directă cu formaţia lor profesională, între acestea fiind năzuinţa de a face gazetărie şi, mai mult, chiar de a crea ziare şi reviste.
Abundenţa publicaţiilor susţinute de învăţători, în prima jumătate a veacului trecut, este un fenomen social de mare interes pentru cercetătorul de azi. Ispititor, subiectul, chiar restrâns la aria judeţului Neamţ, depăşeşte cu mult spaţiul unui articol aniversar şi ţinta acestuia. Deci, amânând studiul exhaustiv pentru un viitor indecis, mă opresc la contribuţia a trei învăţători porniţi din Dobreni la naşterea şi viaţa primei serii a revistei „Apostolul” (1934-1943).
Am convingerea că, de nu ar fi fost calamitatea războiului şi a sovietizării culturii româneşti, prima serie a revistei, care îşi demonstrase valoarea şi trăinicia în timp, ar fi continuat fără întrerupere.
Pentru a înţelege cum s-a născut „Apostolul”, trebuie să ne amintim că, după primul Război Mondial, ca şi cu o jumătate de veac înainte, în epoca Hogaş, se formase un grup intelectual valoros, cu un nucleu de buni prieteni, la Piatra şi în judeţul Neamţ, în jurul institutorului Constantin Luchian, grup alcătuit din foştii săi colegi de la Şcoala Normală şi, ceva mai târziu, din unii profesori de la liceele nemţene.
Elevul învăţătorului Gheorghe Cojocaru din Dobreni (despre care scrie mai târziu cuvinte deosebit de elogioase), crescut în casa lui Leon Bogdan şi protejat de Lucia Kogălniceanu, fiica marelui cărturar, navigase, bine condus, în noianul de cărţi şi reviste adunat între 1869-1900 de legendarul Constantin Darius. Acolo, între colecţiile de gazete şi reviste culturale, s-a născut, probabil, acel excelsior care l-a mânat toată viaţa pe Constantin Luchian: dorinţa de a face mult mai mult decât a-i învăţa pe pruncii ţăranilor să scrie şi să citească.
Cu un excepţional talent managerial, i-a transformat pe colegii săi şi mai cu seamă pe prietenii învăţători în colaboratori la „Apostolul”, ceea ce nu însemna că ei doar scriau revista, ci o şi susţineau financiar, sarcină aproape insurmontabilă pentru buzunarele dascălilor tineri.
Cel mai apropiat şi mai calificat colaborator al său a fost mai tânărul Mihai Avădanei, intelectual de bună factură, învăţător în satul natal Sarata – Dobreni (mai apoi în Piatra), la început omul de legătură cu colaboratorii şi mai apoi chiar redactorul şef al revistei.
Treptat, în jurul ctitorilor învăţători s-au aliniat profesorii şi alte categorii de oameni cu şcoală înaltă, mânaţi de dorinţa firească de a se pronunţa limpede, uneori programatic, faţă cu starea şi nevoile învăţământului şi culturii româneşti, revista acoperind un spectru larg de preocupări, nu doar didactice, ci general culturale. Cu timpul, în paginile tipărite la Piatra au apărut şi scurte creaţii literare.
Cu o participare editorială importantă s-a înscris învăţătorul Mihai Cojocaru, din Dobreni, învăţător cu variate preocupări în domeniul etnografiei, istoriei şi filosofiei. Acesta, după câţiva ani de ucenicie în şcoala din satul natal, a fost transferat, ca model de muncă pentru tinerii normalişti, la Şcoala de Aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală din Piatra şi, pentru scurt timp, a devenit şi inspector şcolar al judeţului. Fratele său, Constantin Cojocaru, învăţător şi preot paroh în Dobreni, a presărat în revistă, de asemenea, câteva articole de-a lungul anilor.
Destine …
După o prodigioasă activitate la Piatra-Neamţ, unde a fost şi revizor (adică inspector general) şcolar, Constantin Luchian a fost cooptat în nucleul de învăţători din presa dascălilor bucureşteni. În Capitală, a devenit inspector şcolar regional. Nu a uitat baştina şi a scris o carte temeinică, masivă, despre istoria şcolilor şi satelor nemţene, publicată sub egida Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Neamţ (Locuri, oameni şi şcoli – Piatra- Neamţ, 1996).
Mihai Avădanei, salvat de Dumitru Almaş şi (Ei, da!) de liderul comunist local Căciuleanu de la puşcăria politică ce i se pregătea după război, a fugit din oraş şi, cu nume de împrumut, a devenit student la o vârstă respectabilă, încununând cariera sa didactică prin titlul de profesor universitar doctor, în specialitatea pedago- gie, la Universitatea din Iaşi.
Mihai Cojocaru, comandant al unui pluton de mitraliere din Regimentul 15 „Războieni”, a murit eroic, împreună cu toţi ostaşii săi, în crâncena luptă de la Mândra – Călăraşi, în iulie 1941. Cel care visase să devină arheolog a semnat ultimul său „articol”, scris pe front şi publicat în „Apostolul”:
„Dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu mă mai întorc acasă de pe drumul pe care am plecat, îl rog pe părintele Constantin să aibă grijă de sufletul meu. Să-mi aducă oasele la Dobreni, în vechiul cimitir, şi să le puie lângă acele ale răzbunicului …” (Din scrisoarea publicată în „Apostolul”, anul VIII, nr. 5, martie 1942.)
Dar nimeni nu i-a mai găsit osemintele!
Trei învăţători din Dobreni, care, alături de alţi valoroşi dascăli nemţeni, au ctitorit şi au scris în prima serie din „Apostolul”.
Ctitori şi destine …
Mihai-Emilian MANCAŞ