Internatul Colegiului Naţional „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ a avut o istorie edificatoare pentru moravurile şi legile româneşti, mereu în schimbare, mereu peticite în favoarea bunului plac, mereu în sprijinul celor certaţi cu bunul simţ, acaparatori, carierişti şi bădărani.
După ce decenii la rând internatul fusese adăpostit în diferite clădiri mai mult sau mai puţin locuibile, Liceul a fost înzestrat, printr-o generoasă donaţie, cu terenul din faţa parcului „Nicu Albu” şi cu un local care s-a demolat şi în locul aceluia s-a construit, mai ales cu banii părinţilor, actualul imobil, răşluit liceului şi transformat în repetate rânduri în tot felul de instituţii şi întreprinderi.
Imediat după reforma din 1948, care a sovietizat şcoala românească, elevii interni ai „Rareşului”, destul de numeroşi pe atunci, scoşi cu anasâna din localul internatului, au fost adăpostiţi la repezeală în casa Isăcescu de pe strada Ştefan cel Mare şi în localul liceului, ocupând sala mare, a bibliotecii şi a muzeului Stamatin (actuala cancelarie a profesorilor), şi clasele de la etaj, în aripa dinspre biserica „Trei Ierarhi”.
Nu eram intern, dar mă aflam aproape seară de seară între colegii mei, cazaţi într-o clasă din aripa menţionată. Adesea mă prindea noaptea sus, la etaj, practicându-se spontan între noi ceea ce s-a numit mai târziu „într-ajutorare”, goana după meditatori fiind practic inexistentă pentru săracii şi bursierii de acolo. Aşa se face că întârziam mereu şi in corpore, până ce ori ne invita pedagogul Fâs să plecăm, ori ne evacua omul la toate, Costache Negru.
Fostul nostru director, Aurel Rotundu, pentru care aveam mai mult decât respect, fusese aruncat într-un lagăr de „reeducare prin muncă fizică”, iar secretarul de partid „orienta” peste capul noului director mersul şcolii.
Între alte noutăţi, amenajându-se un dormitor uriaş în fostul muzeu Stamatin, (distrus de vandalii „eliberatori” în 1944), au fost evacuate de acolo şi cărţile bibliotecii şi duse într-o subterană aflată sub camerele destinate locuinţelor pentru director şi secretar, în aripa dinspre catacombele actuale, aferente tunelului recent construit lângă temelia liceului, pe locul curţii domneşti.
Când reuşeam să câştigăm aprobarea pedagogului Fâs (Asta îi era porecla.) sau când scăpam de ochii totuşi îngăduitori ai lui Costache, nici nu mai părăseam dormitorul colegilor, îndemânându-ne pentru odihnă cu tot soiul de improvizaţii.
Într-o noapte de mai, unul dintre interni s-a îndreptat către toaleta din capătul coridorului. Peste câteva momente, a revenit în fugă şi ne-a şoptit că în careu se ard cărţi. Am ieşit în linişte pe coridor şi ne-am înşiruit în spatele ferestrelor mari dinspre careu. Limbi de foc jucau pe rugul tomurilor adunate decenii la rând şi interzise de guvernul comunist. Cărţi de mare valoare, între care ediţii princeps ale vechilor opere de cult, marile enciclopedii europene, o bună parte din literatura română, mai toate volumele în limbi străine, acum deveneau cenuşă.
Împietriţi, îi priveam pe cei doi oameni de serviciu ai liceului, transformaţi în fochişti şi vegheaţi de un pretins profesor paraşutat de curând la noi. Acela îşi trăsese pe ochi şapca de proletar, la modă atunci, ţinându-şi chipul în umbră.
Profesorul Aurel Rotundu ne vorbise despre crimele medievale şi ne învăţase să urâm făcătorii de ruguri. Dar noi, elevii, mai trăiam şi dramele din familiile noastre şi ştiam cât de repede ajungi într-o puşcărie dejistă. Aveam colegi aruncaţi după gratii doar pentru că rupseseră un afiş. Speriaţi şi fricoşi, nu am îndrăznit să coborâm în careu şi să încercăm a salva măcar o parte din cărţi.
Imaginea rugului din acea noapte de mai mă urmăreşte şi azi, deşi au trecut de atunci peste şase decenii. Nu o pot uita, tot aşa cum nu pot uita cum, după mai mult de douăzeci şi cinci de ani de la barbaria amintită mai înainte, un arivist devotat trup şi suflet partidului comunist şi mai ales carierei sale a pus să se ardă, tot în careu, toate panourile de promoţie din istoria liceului, păstrate până atunci cu sfinţenie. Trecuse multă vreme de la arderea cărţilor, Stalin şi Dej muriseră, dar emulii lor continuau opera cu aceeaşi odioasă supralicitare, caracteristică slugilor ticăloase din toate vremurile. Şi unii şi alţii au voit să ardă pe rug ISTORIA! Şi, într-o mare măsură, le-a reuşit…
Mihai-Emilian MANCAŞ