Moto: A înţelege că istoria nu începe cu tine este o calitate sine qua non a intelectualului autentic.
Am primit numirea la Liceul „Carol I” din Bicaz şi am descins direct din oştire la catedră chiar în toamna când, găsindu-ne nepregătiţi pentru eveniment, cum se întâmplă de obicei la noi, a luat fiinţă şcoala căreia îi datorez anii de ucenicie.
De fapt, se înfiinţase doar secţia serală, cu clasele gimnaziale şi liceale, adunând în bănci mai ales muncitori de pe şantierul hidrocentralei aflate în construcţie pe Valea Bistriţei. Abia în anul următor, liceul a căpătat toate profilele existente atunci în România: zi, seral şi secţie fără de frecvenţă.
Vsevolod Ruga, profesor de istorie, primul director, în pofida unor dificultăţi majore, s-a descurcat mai mult decât onorabil, sprijinit direct, de cele mai multe ori din umbră, de profesorul de matematică Vasile Mihăilescu, atunci director al şcolii cu şapte clase, mai apoi, mulţi ani, director adjunct al complexului şcolar.
A urmat, după puţin timp, la conducerea noii şcoli tânărul profesor de psihologie Mihai Lupuşoru, dascăl temeinic pregătit în specialitatea sa, dar gata să delege mai totdeauna grijile cele mari pe seama harnicului director adjunct.
Directorii Ruga şi Lupuşoru au lăsat frumoase amintiri în sat (fiindcă Bicazul sat era), dar, nu ştiu din ce pricină, au condus şcoala puţină vreme. Curând, au plecat amândoi, Vsevolod Ruga la Bucureşti, iar Mişu Lupuşoru la Bacău.
În toamna anului 1958, am aflat cu oarecare mirare că ne vine un nou director, dar nu ales dintre titularii liceului, ci adus de la şcoala profesională de şoferi, înfiinţată pentru nevoile şantierului la Dodeni – Bicaz. Mirarea noastră era dublată şi de un abur de orgoliu lesne de înţeles.
Noul şi tânărul director se numea Virgiliu Radulian şi era absolvent cu diplomă roşie (azi s-ar zice „magna cum laude”) al Facultăţii de Pedagogie – Psihologie din Bucureşti. Diploma roşie atesta că în timpul studiilor universitare primise totdeauna numai calificative şi note maxime. Dar noi, dascălii liceului, habar nu aveam de asta.
Omul potrivit la locul potrivit! Fiu de ofiţer, fost elev al unui prestigios liceu militar, absolvent strălucit al unei facultăţi care îi dăduse o temeinică pregătire în specialitate, cu o ţinută fermă şi cu o vorbire scoasă parcă dintr-un tratat de logică, totdeauna gata să ia asupra-şi cele mai grele provocări al şcolii, acest tânăr intelectual era omul care ne trebuia, venit taman la ţanc, pentru a da noului liceu o notă de reală valoare în regiunea Bacău, din care făceam parte atunci.
Nu doar şcoala era tânără, ci şi noi, majoritatea absolută a profesorilor, mai toţi veniţi la catedră direct de pe băncile universităţilor, burduf de carte, plini de entuziasm, dar, evident, lipsiţi de experienţă. Şi, pentru că la Bicaz nu te prea întrebau cum stai cu „dosarul de cadre”, trebuie să adaug amănuntul semnificativ că mulţi dintre noi aveam „bube politice în cap”, stare în care se afla şi noul director, fiu de colonel, cu mamă nemţoaică şi rude în Germania capitalistă.
Cu un tact desăvârşit, îndată ce ne-a cunoscut şi a înţeles cam cât cântărea fiecare dintre noi şi mai cu seamă ce ne lipsea din meşteşug, a reuşit să închege un colectiv de reală valoare, care, în pofida tinereţii, s-a numărat curând printre cele mai de frunte, concurând cu liceele bogate în istorie, din Piatra, Roman şi Bacău.
Mereu calm, cu o stăpânire de sine remarcabilă, ştia să potolească orgoliile, să netezească relaţiile deranjate de observaţii ceva mai severe, să descopere şi să valorifice trăsăturile personale ale tinerilor dascăli, să-i „întinerească” pe puţinii seniori ai cancelariei şi să-i aducă lângă noi, să ne ispitească mereu cu noutăţi în didactică, să ne adune în mănunchi faţă cu numeroasele greutăţi şi, uneori, cu marile probleme, ale şcolii sau ale profesorilor.
După obiceiul tradiţional din prea multe cancelarii de şcoală, obicei întărit de apetenţa regimului comunist pentru delaţiune, directorul Virgiliu Radulian nu a fost ocolit de mari primejdii.
Pentru a conduce o unitate mare de învăţământ, era absolut necesar să faci parte din rândurile membrilor de partid. Cu toate că avea „origine socială profund nesănătoasă”, cum scriam mai înainte, când l-au numit director a trebuit să devină „candidat de partid”, un fel de ucenicie politică. (Nu e de mirare. Comuniştii lui Dej au scos din puşcărie, dacă aveau nevoie, deţinuţi condamnaţi tot de ei la muncă silnică pe viaţă, aşa cum au adus la tunelul hidrocentralei un deţinut bătrân, mare expert în geodezie, căci fără el nu se mai întâlneau în veci la punct fix cei plecaţi din cele două capete ale tunelului.)
Adversarii din umbră, puţini, dar înverşunaţi, l-au denunţat în repetate rânduri, arătând în detaliu cât de rău stătea Virgiliu Radulian la capitolul „dosar”. Ca urmare, directorul nostru s-a trezit chemat la comitetul raional al PCR, unde i s-a pus în vedere să-şi clarifice de îndată situaţia, căci e prea complicată pentru a mai rămâne „candidat”. Fără doar şi poate, după obiceiurile vremii, trebuia exclus din partid şi destituit din direcţie, căci, dacă te excludeau, te şi îngropau profesional!
Din fericire pentru liceu şi pentru director, printr-un complex de împrejurări despre care am scris câte ceva în romanul „Vânturile, valurile”, de necazul lui Virgil, cum îl numeam între prieteni, aflase şi Petre Lupu, un grangur din conducerea naţională a partidului. Intervenţia rapidă a înaltului activist al PCR a fost salutară pentru Virgil şi pentru noi toţi, la fel ca în iarna aspră în care Securitatea ne ancheta pentru că elevii noştri, câştigători ai unui concurs artistic naţional, cântaseră „Nu te pune, măi, cu meliţia!”, pe melodia cunoscutului „Căţeluş cu părul creţ”. (Prin anii 50 – 60 ai veacului trecut, pentru asemenea „delict” făceai ani grei de puşcărie.)
Disciplinat ca un adevărat fost militar, avea un program de lucru de la care nu se abătea. Putea să fie oricât de incitantă o discuţie care ameninţa să se întindă dincolo de ora stabilită, dacă avea programată altă treabă, se scuza politicos şi te lăsa să vorbeşti singur.
Devenisem prieteni buni, deşi aveam destule păreri divergente; le discutam zgomotos, dar nimeni nu se supăra şi, cu directorul în frunte, eram în stare să trecem dincolo de obligaţiile normale şi de orgolii şi să purcedem la experimente, de obicei propuse de el şi aprobate de minister. Aşa a fost, între multe altele, introducerea profesorilor la clasele primare, experiment soldat cu rezultate excepţionale (dar abandonat de minister, din eterna şi de neînvins lipsă de fonduri …).
Pentru că făceam împreună o echipă destul de solidă, mi-a cerut la un moment dat să accept postul de director adjunct. M-am pripit şi am primit. Abia atunci am constatat că (Era cât pe ce să scriu „lipsa mea de educaţie”!) educaţia mea, să-i spunem „liberală”, nu se prea potrivea cu viziunea sa despre disciplina omului cu funcţie de conducere; presupun că eram cam dezordonat şi prea „Ghiţă contra!”; aşa că, după doi ani de bogată şi contradictorie colaborare, am convenit, cu politeţe şi amiciţie, să mă retrag din funcţie, rămânând buni colegi şi prieteni pentru toată viaţa.
L-am succedat la conducerea liceului, din anul 1963 până în 1968. Şi acum sunt convins că numirea mea ca director (deşi aveam „dosar greu”, eu provenind dintr-o familie de „duşmani ai poporului” şi având un socru în lagărul de puşcăriaşi de la Bicaz) avea la origine o propunere a sa.
Multe din cele învăţate de la el în cinci ani de activitate cot la cot – până ce Virgiliu Radulian a devenit, treptat, doctor în ştiinţe, profesor universitar şi ministru, apoi, prin voinţa Elenei Ceauşescu, şomer – au stat la temelia directoratelor mele la Bicaz şi la „Petru Rareş”.
În orăşelul pitit la poalele Ceahlăului, faima liceului „Carol I” de la el a început. De aceea, bicăjenii îi pomenesc şi azi numele cu adânc respect.
Virgiliu Radulian, directorul meu, a intrat firesc şi deplin în legendele locului …
Mihai-Emilian MANCAŞ