Aşa cum era şi firesc, aspiraţia fiecărui cercetător al Staţiunii era obţinerea titlurilor academice şi promovarea în învăţământul superior, unde erau avantajaţi şi, de altfel, preferaţi din punctul de vedere al experienţei, faţă de cadrele didactice „sărite” direct din bancă la catedră.
Primii care au promovat au fost botaniştii Mihai Toma (1934 – 1995) şi Valeriu Zanoschi (1934 –1996). Prin concurs ei au devenit asistenţi la Institutul Agronomic din Iaşi, în anii când rector era Mihai Răvăruţ, originar din Grumăzeşti-Neamţ, ajungând apoi până la gradul de profesor universitar. Lor le datorăm prima Monografie a plantelor toxice din România (1981) şi adăugăm faptul că Mihai Toma a devenit unul din cei mai mari micologi ai ţării, înfiinţând în anul 1988 Societatea micologilor români şi publicând, primul şi unicul Atlas al ciupercilor din România (1971)
În perioada dinaintea dezmembrării, au urmat apoi geograful Ion Bojoi şi biologul Dan Munteanu. Cercetătorul-geomorfolog Ion Bojoi (1936 – 1998) a promovat prin concurs direct pe post de profesor la Institutul Pedagogic de 3 ani din Suceava, unde a fost decan al Facultăţii de Istorie-Geografie şi rector, iar apoi transferat la Facultatea de Biologie, Geografie şi Geologie a Universităţii Cuza din Iaşi. Este autorul monografiei Judeţul Neamţ (1974), din colecţia Judeţele Patriei. Semnează apoi capitolul Carstul Munţilor Hăghimaş din tratatul de Geografie a României (1983), studiul privind Sedimentologia şi gradul de colmatare a Lacului Roşu, dar şi ineditul curs universitar, de Geografie Fizică a României.
Dan Munteanu, ardelean de obârşie, s-a retras la Centrul de cercetări Biologice – Cluj. Lui i se datorează monografiile, Avifauna Bazinului Montan al Bistriţei Moldoveneşti, Avifauna rezervaţiei forestiere Goşman-Tarcău, Atlasul păsărilor clocitoare din România şi colecţia de păsări naturalizate intrată în patrimoniul Muzeului de Ştiinţe Naturale nemţean. Actual este membru corespondent al Academiei Române şi preşedintele Comisiei pentru ocrotirea monumentelor naturii, a aceleiaşi instituţii.
Pătrunderea subsemnatului în învăţământul superior, în aceeaşi perioadă, a fost una total conjuncturală. Anume, economia românească era greu lovită, după cum se ştie, de insuficienţa resurselor energetice. Ceauşescu nemulţumit, punea faptul pe seama incompetenţei geologilor. Diriguitorul de atunci al activităţii geologice din România era un personaj care-şi dăduse doctoratul cu articole din ziare. Luat la întrebări a găsit justificarea în numărul redus de specialişti, deşi, potenţialul real în resurse a subsolului românesc era bine cunoscut, încât, începând cu anul 1980, cifra de şcolarizare la geologia ieşeană s-a ridicat de la 15 la 180 de locuri, fapt ce a impus creşterea numărului de cadre. Ajuns prin concurs pe post de lector, statutul nostru a rămas neschimbat până după revoluţie, aşa cum s-a întâmplat, de altfel, peste tot în ţară.
Anterior anului 1989, dar mai ales după, exodul cercetătorilor de la Pângăraţi spre învăţământul superior a fost masiv şi într-o adevărată avalanşă. Astfel, Constantin Catană, geochimist a ajuns prin concurs, conferenţiar şi apoi profesor la Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava, iar Dan Grinea de aceeaşi specialitate, lector la Universitatea Cuza, Facultatea de Geografie-Geologie.
Pedologii, Gheorghe Lupaşcu (1947 – 2003) şi Constantin Rusu, au traversat şi ei treptele didactice până la gradul de profesori la aceeaşi Facultate. Constantin Rusu, nemţean din Gârcina şi absolvent al Rareşului a fost decanul Facultăţii vreme de două legislaturi, în prezent fiind preşedintele senatului Universităţii Cuza.
Climatologii Ion Florin Mihăilescu şi Liviu Apostol au urcat şi ei până la gradul de profesor, primul la Universitatea Ovidius, Facultatea de Ştiinţe ale Naturii şi Agricole din Constanţa, celălalt la Universitatea Cuza, Facultatea de Geografie-Geologie; I. F. Mihăilescu (1941- 2007) a fost absolvent al Liceului Petru Rareş.
Geografii din colectivul de geomorfologie, condus pe rând de I. Bojoi şi apoi Ioniţă Ichim au intrat şi ei în elita universitară. Ioniţă Ichim (1940- 2007) profesor la Universitatea Cuza, soţii Nicolae şi Maria Rădoane la Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava, iar Virgil Surdeanu profesor la Facultatea de Biologie-Geografie de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj; vreme de o legislatură, Virgil Surdeanu a fost prodecan, iar prof. dr. Maria Rădoane, prorector. În anii din urmă au mai promovat din pleiada de cercetători geografi şi geologi de la Pângăraţi, Dan Dumitriu, nemţean din comuna Borca şi Crina Miclăuş, ajunşi şi ei prin concurs asistenţi, apoi lectori şi actual conferenţiari la Facultatea de Geografie-Geologie a Universităţii Cuza.
Mulţi dintre biologi au urmat aceeaşi cale, servind şi ei cu devotament învăţământul superior românesc. Sunt de amintit, Ionel Andreescu, Ionel Miron, Ion Băra (1941 – 2007), Costică Misăilă şi Ion Moglan, profesori la Universitatea Cuza, la aceeaşi Facultate pe care ei înşişi au absolvit-o. I. Băra şi I. Moglan au condus chiar instituţia în calitate de decani.
O altă parte din cercetătorii biologi, cu doctorate în genetică, microbiologie, algologie şi fiziologie animală, au format vreme de câteva decenii, principalul corp profesoral al Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău. Este vorba de colegii Ghiorghiţă Gogu, Battes Klaus, Ferdinand Pricopie şi Constantin Măzăreanu (1941 – 2005), ultimul pietrean şi absolvent al Liceului Petru Rareş. Să consemnăm că, o vreme, Constantin Măzăreanu a fost prorector iar Ghiorghiţă Gogu chiar rectorul Universităţii.
Încheind şirul cercetătorilor care şi-au aureolat existenţa cu nobila slujire al Almei Mater, este necesar să mai amintim pe Gabriel Corneanu, genetician şi profesor la Facultatea de Agricultură a Universităţii din Craiova, precum şi pe Ecaterina Tünde Toth, de aceeaşi specialitate, conferenţiar şi apoi profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie – Târgu Mureş.
Formaţi la şcoala a ceea ce a însemnat Staţiunea Stejarul de la Pângăraţi, în spiritul emulaţiei oneste şi al datoriei civice, foştii cercetători ajunşi în rândul elitei universitare au continuat să-şi slujească profesia cu acelaşi devotament, devenind autori a zeci de tratate, monografii, sinteze şi cursuri, multe apărute în edituri de prestigiu şi intrate definitiv în patrimoniul ştiinţific naţional. Dar, asupra acestor contribuţii de ordin editorial vom reveni.
Prof. univ. dr. Constantin GRASU