1933. Mircea Eliade îşi ia doctoratul cu o disertaţie despre yoga şi publică romanul Maitrey
După terminarea învăţământului primar la şcoala de pe strada Mântuleasa, Eliade a devenit elev al Colegiului Spiru Haret. Interesat de ştiinţele naturii şi de chimie, ca şi de ocultism, a scris piese scurte pe subiecte entomologice. În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-şi pune în pericol vederea şi aşa slabă, Eliade citeşte cu pasiune. În 1924, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop. Îl cunoaşte personal pe Giovanni Papini, unul din autorii săi preferaţi, celălalt fiind Balzac. După cultura italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obţinând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită şi Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generaţii de-a rândul o adevărată încântare. Va scrie carte după carte, studii, nuvele sau romane, va călători. După război, înfricoşat de eventualitatea represiunilor comuniste, a plecat în SUA. Începând din 1957, Mircea Eliade se stabileşte la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea Loyola. Reputaţia sa creşte cu fiecare an şi cu fiecare nouă lucrare apărută. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuţii la literatura specializată din acest domeniu. În ultimii ani de viaţă, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele 18 volume de Enciclopedia religiilor. Acest erudit de talie universală a scris peste 100 de lucrări: de istoria religiilor, memorialistică, beletristică şi circa 1200 de articole. În 1990 devine, post mortem, membru al Academiei Române.
Misiunea istorică a unui popor se judecă după creaţiunile lui spirituale. Singure valorile culturale justifică existenţa şi misiunea unui popor. Istoria nu ţine seamă de popoare sterile din fire.
Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate. (Mircea ELIADE)
1934. Emil Cioran publică Pe culmile disperării, lucrarea ce-i va defini întreaga carieră
Elev precoce, la 17 ani începe să studieze filozofia la Universitatea din Bucureşti. În 1933 a obţinut o bursă ce i-a permis să continue studiile la Universitatea din Berlin, unde îl va cunoaşte pe Nicolai Hartmann, profesor şi filozof. În 1934 a publicat volumul Pe culmile disperării distins cu premiul „Tinerii Scriitori Români”. După un an, în timp ce era profesor la Liceul Andrei Şaguna din Braşov, a plecat cu o bursă la Paris. Înainte de a se stabili definitiv în Franţa, va mai publica încă patru cărţi în limba română: Cartea amăgirilor, Schimbarea la faţă a României, Lacrimi şi Sfinţi, Amurgul gândurilor, volume care, după instalarea comunismului, vor rămâne în Fondul secret al bibliotecilor din România. Abia din 1990 cărţile lui de tinereţe încep să fie reeditate şi redate, astfel, publicului larg. Nu a cerut niciodată cetăţenia franceză. La prestigioasa editură Gallimard îi apare în 1949 Precis de decomposition, volum în care criticii francezi remarcă „noutatea gândirii tânărului autor, supleţea ideilor şi stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii”. Pentru „debutul” francez, Emil Cioran primeşte premiul Rivarol. Este, de altfel, singura distincţie pe care a acceptat-o, refuzând toate celelalte importante premii literare decernate ulterior. În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române. A fost nu numai filozof, ci şi un mare stilist al limbii franceze. „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele”, scrie undeva Emil Cioran.
Cu cât eşti mai normal, cu atât eşti mai departe de adevăr şi mai aproape de viaţă.
Singurele momente la care mă gândesc consolat sunt cele în care am dorit să nu însemn nimic pentru nimeni, în care am roşit la gândul de a lăsa cea mai mică urmă în memoria oricui ar fi. (Emil CIORAN)
1935. Ştefan Baciu, în vârstă de 17 ani, primeşte două premii: al Fundaţiei Carol II şi al Societăţii Scriitorilor pentru volumul de debut Poemele poetului tânăr
S-a născut la Braşov în 29 octombrie 1918, fiu al lui Ioan Baciu, profesor de limba germană la Liceul Andrei Şaguna. A absolvit Facultatea de Drept în anul 1941. În paralel cu studiile universitare a fost redactor la mai multe ziare şi reviste literare, precum Rampa, Gândirea, Universul literar, la ultimul ziar activând din 1938 şi până în octombrie 1946, când, cu sprijinul lui Constantin Titel Petrescu, a fost numit ataşat de presă al Legaţiei Române din Berna. Schimbarea sistemului şi a regimului politic din România l-a determinat să-şi afle norocul cât mai departe de ţară. Între anii 1949-1962 a activat în Rio de Janeiro, la Revista Tribuna da Imprensa, în acest răstimp ţinând conferinţe – majoritatea gravitând în jurul suprarealismului – în toate statele Americii latine. Faima lui a determinat Universitatea din Seattle să-l invite în anul 1964 ca profesor de literatură hispano-americană, cu aceeaşi specialitate fiind angajat, ulterior, la Universitatea din Washington. Doi ani mai târziu se va stabili – până în 7 ianuarie 1993, când a decedat, – la Honolulu. A scris circa 100 de volume şi peste 5000 de studii şi de articole, mai mult decât Nicolae Iorga! A fost declarat „Cetăţean de onoare al oraşului Rio de Janeiro”, „Consul de Bolivia” în Honolulu, „Profesor Emeritus” al Universităţii din Honolulu, a primit Decoraţia de Onoare a Meritului Cultural cu grad de Comandor a Statului Bolivian.
Exilul meu n-a fost „blând”; nici un exil nu este blând. Dimpotrivă, am avut parte de un exil greu, amar, tulburat. (…) Mi-am pierdut ţara, mi-am pierdut oraşul natal, biblioteca, familia din ţară. Şi aici, în exil, mi-am pierdut nevasta. Şi pierdusem la un moment dat tot, încât, când scriam acasă, la Braşov, adresa era: numele familiei mele, oraşul Stalin, fost Braşov, strada Bicaz, fostă Dr. Baiulescu, Republica Populară Română, fostă România. (Ştefan BACIU)
Red.