Reprezentant ilustru al generaţiei care a făurit Unirea în 1918, Alexe Mateevici a militat cu toate forţele sale pentru emanciparea culturală şi naţională a basarabenilor. Deşi nu a avut şansa să apuce acea zi istorică – se îmbolnăveşte subit pe frontul de la Mărăşeşti şi moare în 24 august 1917 la doar 29 de ani! –, poate fi considerat, fără îndoială, un precursor al acesteia. Indiscutabil că ar fi avut o altă soartă dacă ar fi fost lăsat să-şi exercite meseria de profesor de greacă veche la Seminarul Teologic din Chişinău şi nu ar fi fost trimis de oficialităţi ca preot militar pe frontul rusesc.
Prin activitatea sa tumultuoasă – a scris articole pe teme teologice şi poezii patriotice, a făcut traduceri literare, s-a ocupat de folclorul şi tradiţiile populare ale basarabenilor,a pledat cauza limbii române etc. – Mateevici a contribuit substanţial la pregătirea terenului pentru înfăptuirea marelui eveniment istoric şi chiar a avut premoniţia acestuia. Poliglot desăvârşit, cu o teză de licenţă de 800 de pagini despre Concepţia filozofico-religioasă a lui Gustav Theodor Fechner, fin cunoscător al literaturilor română şi rusă, dar şi al bibliografiei de etnologie comparată, teolog versat în istoria religiilor, el vorbea o română fluentă şi bogată, competenţa sa în acest domeniu depăşind-o cu mult pe aceea a colegilor săi de generaţie.
Recitindu-l astăzi, ar trebui să mergem mai departe de imaginea stereotipă doar de autor al poemului Limba noastră, deoarece Alexe Mateevici ne apare ca un creator cu multiple posibilităţi de afirmare, având un potenţial intelectual covârşitor, pe care, din păcate, nu a avut timp să-l valorifice. Prin urmare, Mateevici trebuie revalorizat prin prisma acestei multiplicităţi de preocupări care îşi au propria lor justificare: Basarabia, la vremea respectivă, adică în primele decenii ale secolului trecut, era un teren virgin, unde totul trebuia clădit din temelie.
„Toţi fraţii basarabeni să fie într-un cuget şi într-o gândire”
Situarea în contextul istoric imediat a autorului nostru înseamnă nu doar a-i aduce un omagiu binemeritat, ci şi a-i descifra resorturile latente ale întregului său demers. Or, atunci când Mateevici, la vârsta de 18 ani, se angrenează în activitatea publicistică, în Basarabia nu exista nicio şcoală în limba română, nicio instituţie naţională, provincia noastră devenind una din cele mai înapoiate gubernii ţariste. În societatea autocratică rusă „nu se ţinea cont de interesele naţionale ale etniilor încorporate cu forţa în imperiu”, iar „intelectualitatea naţională nu putea să prospere”[1], din simplul motiv că ea nu exista.
Nu întâmplător, referindu-se la „starea”Basarabiei în momentul izbucnirii revoluţiei ruse din 1917, Onisifor Ghibu arată că aceasta era de-a dreptul precară: „Intelectualii moldoveni, în sensul adevărat al cuvântului, nu erau mai mulţi decât puteai număra pe degete (…). Sistemul rusesc se îngrijise de cu vreme ca pe toţi aceia care se ridicaseră prin cultură peste masele de jos să-i trimită în alte părţi ale uriaşului imperiu, unde ei se rusificaseră (…). Puţinii funcţionari de origine moldoveni şi care nu fuseseră mobilizaţi pe front erau cu mentalitatea rusească – şi aici putem pune şi învăţătorimea, cu prea puţine excepţii, – iar preoţimea, care fusese condusă de decenii întregi prin arhierei ruşi cu idealuri ruseşti, era total străină de idealul naţional politic al neamului românesc”[2].
Cât priveşte organizarea vieţii naţionale din provincia noastră, „nici urmă nu se găsea”. Şi totuşi, continuă Ghibu, „în cartea vieţii stătea scris că piatra pe care a nesocotit-o Ziditorul va ajunge piatra din capul unghiului: Basarabia, cea mai înapoiată şi mai înstrăinată provincie românească, a fost cea dintâi care a revenit la trupul naţional”.
Or, la acest miracol care s-a produs în scurt timp a contribuit şi Alexe Mateevici. Profitând de atmosfera de respiro prilejuită de revoluţia rusă din 1905, un grup de intelectuali, în frunte cu Pan. Halippa, editează între 1906-1907 la Chişinău un ziar – Basarabia, în care seminaristul de 18 ani va tipări primele sale texte publicistice. Problematica articolelor sale va gravita în jurul a trei axe tematice principale:
1. importanţa deşteptării şi luminării poporului prin ştiinţa de carte;
2. Unirea şi solidaritatea basarabenilor în jurul ideii naţionale;
3. rolul preoţilor de la sate în trezirea ţăranilor basarabeni.
Or, acest proiect ambiţios pentru un tânăr de 18ani denotă un caracter puternic, o gândire politică matură şi o implicare directă în activitatea de culturalizare şi deşteptarea concetăţenilor săi.
Spirit perspicace şi inteligent, cu virtuţi de analist politic, tânărul seminarist analizează”la rece” situaţia social-politică şi propune metode pentru a ieşi din impasul în care se afla Basarabia pe atunci. Din perspectiva zilei de astăzi, impresionează curajul său imens, maturitatea cu care gândeşte, firea sa vizionară.
Astfel, în Ce ne trebuie nouă autorul scrie negru pe alb că „moldovenii trebuie să se deştepte, să muncească mult la învierea lor naţională, adică la trezirea poporului lor, şi să lupte pentru drepturile celea la care năzuiesc toţi binevoitorii lor”[3].
Făcând distincţia între două tipuri de „trebuinţe” – naţionale şi cetăţeneşti –, Mateevici arată importanţa rezolvării echitabile a acestora. Pentru ca să existe o conştiinţă civică, e nevoie să existe mai întâi de o conştiinţă naţională, iar drepturile naţionale merg mână în mână cu drepturile cetăţeneşti, cele două fiind complementare. Cu toate acestea, ideea-forţă a autorului este cea naţională, pe care o încadrează însă în contextul mai larg din Imperiul ţarist:
„Toate neamurile ne ruse, precum suntem şi noi, moldovenii, când au drepturile lor naţionale, adică când au voie să vorbească, să scrie, să citească, să înveţe, să se judece şi să se roage în limba lor, atunci ele pot desfăşura în pace şi linişte toate puterile minţii şi ale inimii lor”.
În Lupta moldovenilor pentru drepturi îi încurajează pe conaţionali să se trezească din letargia ignoranţei în care ajunseseră din cauza politicilor culturale ţariste şi să pună mâna pe carte. Remarcând apariţia presei în limba maternă şi însemnătatea acesteia pentru cultura naţională, Mateevici îndeamnă la cultivarea limbii române: „dacă limba naţională are aşa însemnătate în faţa alegerilor viitoare, apoi cu atât mai mult trebuie să lucrăm noi la înălţarea ei, la răspândirea culturii (învăţăturii, luminării) noastre şi să ne folosim de ea pe cât se poate de larg”. Concluzia logică pe care o trage autorul este una cât se poate de limpede, şi anume: progresul societăţii şi bunăstarea cetăţenilor săi se află în strânsă legătură cu nivelul de cultură şi civilizaţie al poporului: „să ţinem minte că noi mulţumită culturii naţionale putem vieţui ca un popor înaintat. Iar cine vrea să vieţuiască acela trebuie să muncească şi să lupte”.
În Datoria noastră, Mateevici reiterează ideea că moldovenii trebuie să aibă mult curaj ca să-şi ceară drepturile, dar, în acelaşi timp, să-şi asume şi nişte îndatoriri/obligaţii, toate acestea având menirea să le facă viaţa mai bună. Acestea din urmă se referă mai ales la basarabenii şcoliţi: „moldovenii cei ce prind locuri însemnate în împărăţie, se deosebesc prin avuţie multă, să nu uite niciodată că sunt moldoveni şi că după spinările lor un popor întreg zace în sărăcie trupească şi sufletească, aşteptând de la ei măcar o rază, o licărire luminoasă în lungul său rând de suferinţe”.
În alte texte, precum Munca noastră, Trecutul şi viitorul etc., are şi o propunere concretă – organizarea unor aşezăminte culturale la sate: „În adevăr, tovărăşiile săteşti de cultură, alcătuite din moldovenii luminaţi de prin satele Basarabiei noastre, ar putea să fie un aşezământ luminător de temelie, din care s-ar putea naşte pe urmă şcolile moldoveneşti. În alte ţări, între care putem numi şi România, sunt multe aşezăminte de acest fel, destul de bine întocmite atât culturaliceşte, cât şi economiceşte. Acolo ele vin în ajutorul şcolilor poporane, răspândind cultura în mijlocul sătenilor de toate vârstele”.
„Trebuie să ştim că suntem români”
Tânărul seminarist Alexe Mateevici vorbeşte în anii 1906-1907 pentru prima dată despre unirea moldovenilor. În acel moment însă unirea se putea face doar la nivel cultural. În acest context, el revine la elementul fundamental – limba maternă, având convingerea fermă că „înaintarea culturală a neamului se poate ajunge numai pe calea lui proprie, căci ţăranul numai atunci se deşteaptă şi-şi luminează mintea când aude cuvântul deşteptării şi al luminării în limba lui părintească. Altă limbă el nu ştie, iar dacă îl înveţi în limba lui, îl poţi învăţa orişice limbă şi ştiinţă. Deci, cea dintâi datorie şi ţintă a moldovenilor luminaţi este cea mai largă cultură naţională. Şi cel dintâi mijloc pentru îndeplinirea acestei datorii, pentru atingerea acestei ţinte, este unirea culturală”[4].
La o distanţă de 10 ani, Mateevici reia problematica din articolele sale publicistice, dar într-un context istoric total diferit de cel din 1906. Anul 1917 a debutat cu totul altfel, de data aceasta, speranţele basarabenilor erau mult mai palpabile şi din considerentul că în Imperiul ţarist situaţia social-politică se schimbase radical odată cu revoluţia.
În acest context, în primăvara lui 1917 la Chişinău are loc Primul Congres al Învăţătorilor din Basarabia. Participanţii au difuzat un manifest în care se constata faptul că „moldovenii, deşi sunt cei mai mulţi la număr, sunt cei mai înapoiaţi în ştiinţă şi cultură. Aceasta vine din pricina că ei n-au mai avut de multă vreme şi n-au nici astăzi şcoli în limba lor, în care să se poată cultiva ca alte popoare”. În consecinţă, unii învăţători cereau ca în şcolile de la sate „limba de predare să fie limba moldovenească”. Însă I. Sâromeatnikov, directorul general al învăţământului din Basarabia, s-a opus categoric acestui demers, ripostând că „moldovenii sunt un norod prost, care n-are în limba sa decât câteva sute de cuvinte, întocmai ca samoezii – tribul cel mai înapoiat din Rusia. Limba moldovenească nu-i capabilă de nicio dezvoltare, iar moldovenii, dacă vor să meargă înainte, trebuie să înveţe în limba rusă”[5].
Biografii ne spun că Alexe Mateevici, fiind pe frontul de la Mărăşeşti, urmărea cu sufletul la gură desfăşurarea evenimentelor de la Chişinău. E limpede că era la curent cu amploarea pe care o dobândea mişcarea de emancipare naţională. Nu ştim dacă a venit special pentru a participa la evenimente sau nu, important este că implicarea sa a fost decisivă în desfăşurarea ulterioară a lucrurilor.
Aşadar, pentru prima dată după anexarea din 1812 la Chişinău se organiza un congres al învăţătorilor moldoveni, care până atunci îi învăţaseră pe copiii basarabeni doar în limba rusă şi nici măcar nu se gândeau că ar putea renunţa la rusă şi să treacă la limba lor maternă. Mai mult ca atât, arată O. Ghibu, în virtutea faptului că făcuseră toate şcolile în limba rusă, învăţătorii basarabeni aveau o mentalitate filo-rusească. De aceea, la congres s-a creat o atmosferă plină de confuzie, unii se considerau români şi pledau pentru cultura română, iar alţii erau categoric împotrivă, deoarece aveau convingerea că sunt moldoveni.
Cert este că Alexe Mateevici intervine în această dezbatere de mai multe ori, ceea ce a avut un rol fundamental în impunerea identităţii româneşti şi a sintagmei limba română. Aceste scurte pledoarii pot fi percepute şi ca un fel de testament cultural al său. În câteva rânduri el a sintetizat în mod magistral problemele stringente ale basarabenilor şi le-a expus în mod ferm şi cu mult curaj. Salutând iniţiativa organizării acelui congres, Mateevici îşi exprimă marea sa bucurie. Pentru el semnificaţia acestui eveniment echivalează cu semnificaţia unei mari sărbători creştine, de aceea o numeşte sfântă, la fel cum şi munca de deşteptare a poporului din Basarabia îmbracă conotaţii pe potrivă.
În continuare, Mateevici le sugerează participanţilor câteva idei, „sfaturi frăţeşti”. În felul acesta, el trasează un program de activitate pentru generaţia care va făuri Unirea peste scurt timp, program care îşi menţine actualitatea chiar şi astăzi, la o sută de ani de la enunţare. Aşadar, primul sfat al părintelui Mateevici îl reprezintă aceste scurte afirmaţii: „Fără unire nu vom putea dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal!”[6]
Al doilea sfat poate fi dedus din acest fragment al alocuţiunii sale: „Unii se socotesc moldoveni, alţii — cei mai puţini – români. Ei bine, dacă aţi luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să daţi poporului idei adevărate, căci altfel întreg învăţământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-şi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi! Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Asta nu însemnează separatism, căci şi cei din Transilvania, şi cei din Bucovina, şi cei din America se numesc tot români. Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel suntem nişte nenorociţi rătăciţi. Trebuie să ştim că suntem români, strănepoţi de ai romanilor, şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii”.
Al treilea sfat este formulat cât se poate de explicit: „să staţi cu mare putere la straja intereselor naţionale. Să trăim bine şi cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna. Dacă vom fi slabi în lupta pentru viaţă, vom fi înghiţiţi de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru, şi să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obşte, naţionale”.
Ultima sugestie este: „să nu uităm norodul, ţărănimea care a suferit atâta până acum! Să-l luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. Să-l îndreptăm pe calea adevărului, cu fapte, iar nu cu vorbe. Mântuirea ţărănimii e în noi, şi a noastră în ea”.
În decursul celei de-a doua şedinţe Alexe Mateevici a mai intervenit o dată. De data aceasta miza era limba maternă a basarabenilor limbă care se degradase cumplit în cei 105 ani de convieţuire cu rusa. Or, el afirmă cu multă probitate ştiinţifică, pentru prima dată după atâtea decenii de ostracizare a acesteia, că nu există două limbi diferite – româna şi moldoveneasca –, ci una singură, limba română: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”. Mai mult, autorul arată că este la curent cu dezbaterile lingvistice din Regat, dezbateri care s-au desfăşurat de-a lungul mai multor decenii între latiniştii care încercau să purifice limba română de „străinisme” şi să-i prescrie cuvinte de origine latină şi reprezentanţii curentului popular-istoric, printre care se numără scriitorii paşoptişti, în special C. Negruzzi, A. Russo,V. Alecsandri ş. a., ulterior şi cei de la Junimea, în frunte cu Titu Maiorescu:
„Unii zic că limba românească e franţuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept, sunt şi în România unii rătăciţi în ce priveşte limba, dar trebuie să se ştie că cel mai puternic curent acolo e cel popular în limbă şi în literatură. Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă (adică simplă – n. mea) de astăzi numaidecât la limba literară românească!”
Or, această ultimă frază sintetizează întregul mesaj al versurilor din Limba noastră, poem pe care îl va recita în final. Se pare că participanţii au trăit clipe de mare emoţie, deoarece s-au ridicat în picioare, au ovaţionat, au plâns, au aplaudat. Elena Alistar va evoca momentul în care Mateevici a recitat poemul Limba noastră astfel: „Simt şi azi fiorul care mi-a pătruns toate fibrele sufleteşti. Fără să vreau m-am uitat atunci în sală, i-am văzut pe toţi moldovenii adânc impresionaţi şi mi-am zis: dragostea pentru limba noastră există în noi toţi, deşi mulţi încă vorbesc ruseşte. Şi chiar atunci am început eu a vorbi numai româneşte, întrebuinţând limba rusă doar în cazuri de forţă majoră”[7].
Astfel, implicarea lui Mateevici în dezbaterile din cadrul Congresului învăţătorilor din primăvara anului 1917 îi va încuraja pe dascălii basarabeni şi le va da mai multă încredere în forţele lor proprii, le va trezi interesul pentru limba lor maternă şi pentru valorizarea acesteia. Luată în ansamblu, activitatea publicistică şi literară a preotului Alexe Mateevici a avut un rol decisiv în ce priveşte trezirea conştiinţei naţionale a românilor basarabeni, pregătind în felul acesta momentul istoric al declarării Unirii Basarabiei cu Ţara în 27 martie 1918. Deşi, ca ideologie, Mateevici poate fi încadrat în curentul sămănătorist sau poporanist, ca demers general, se înscrie în spiritul idealurilor iluministe susţinute cu un secol şi ceva înainte de către reprezentanţii Şcolii Ardelene în Transilvania, care promovau crearea unei societăţi raţionale, prin răspândirea culturii, a luminilor în mase.
De fapt, Mateevici a fost un purtător de lumină, un focar de luminare a maselor care vegetau în ignoranţă şi analfabetism, o cutie de rezonanţă a vremii sale şi aşa ar trebui apreciat şi valorizat astăzi. (Sursa: Contrafort, nr 279-280)
Eugenia BOJOGA
[1] D. Poştarencu, Destinul românilor basarabeni sub dominaţie ţaristă. Chişinău, Academiade Ştiinţe a Moldovei, 2012, p. 422
[2] O. Ghibu, Cum s-a făcut unirea Basarabiei. Sibiu, Ed. Asociaţiunii, 1925, p.1-2
[3] A. Mateevici, Opere. Scrieri în limba română. Vol. 1. Ediţie critică de I. Nuţă, E. Levit, S., Pânzaru. Chişinău, Ştiinţa, 1993, p. 437. Citatele care urmează sunt preluate din acest volum.
[4] Ibidem, p. 453-454
[5] Apud O. Ghibu, Pe baricadele vieţii. Basarabia revoluţionară. Amintiri. Chişinău, 1992,p. 135
[6] A. Mateevici, Op. cit., p. 463
[7] E. Alistar Romanescu, Amintiri despre părintele poet A. Mateevici, în Cuvânt moldovenesc,nr. 45 din 1 noiembrie 1935, p. 2