După războaiele purtate de Rusia Ţaristă împotriva Imperiului Otoman, pe parcursul secolului al XVIII-lea, care s-au desfăşurat pe teritoriul ţărilor române şi care au dus mari pierderi umane şi pagube materiale celor două Principate, frontiera dintre cele două mari puteri a fost strămutată prin Tratatul de la Iaşi din 1791/1792 de-a lungul Nistrului. Întrucât scopul final al politicii externe a Imperiului Rus era acapararea şi supunerea întregii Peninsule Balcanice, în 1806 a fost declanşat un alt război ruso-turc, care a durat până în 1812, desfăşurându-se de asemenea pe teritoriul ţărilor române.
Operaţiile militare au durat mai mulţi ani, dar evenimentele din Europa legate de războaiele lui Napoleon I Bonaparte au limitat posibilităţile Rusiei de a-şi duce planul de dominaţie în Balcani până la capăt. Petersburgul a fost pus în faţa faptului de a încheia cât mai grabnic pacea cu turcii, cu atât mai mult că şi Imperiul Otoman ajunsese la limitele capacităţii de a continua războiul. Deşi părţile beligerante au încercat în repetate rânduri să încheie pace, până la urmă pasul hotărâtor s-a făcut abia în mai 1812, când în apropiere de hotarele Imperiului Rus se concentrau importante forţe franceze în frunte cu Napoleon I. Dacă la început pretenţiile diplomaţiei ruseşti erau mari, propunând strămutarea graniţei între cele două imperii pe Dunăre, incluzând toată Moldova şi Ţara Românească, apoi, treptat s-a ajuns la un compromis, care a căpătat reflectare în punctele tratatului de pace încheiat între cele două părţi beligerante la Bucureşti la 16 mai 1812 (stilul nou – 28 mai 1812).
Conform condiţiilor Păcii de la Bucureşti, Principatul Moldovei a fost împărţit în două, hotarul nou fiind instalat pe râul Prut de la nord până la confluenţa cu Dunărea. În urma acestui act nedrept, o ţară şi un popor, împotriva voinţei lor, au fost divizate între cele două imperii. Ţinuturile dintre Prut şi Nistru ale Moldovei s-au pomenit peste noapte sub o altă stăpânire străină, care va dura până în 1918. Acest eveniment tragic a avut, pentru românii de la est de Carpaţi şi pentru cei de la est de Prut în special, urmări dintre cele mai nefaste. Teritoriul anexat la Imperiul Ţarist a fost transformat în regiune, apoi şi gubernie rusească. Totodată, bisericile şi mănăstirile dintre Prut şi Nistru au fost scoase de sub ascultarea Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, fiind trecute în subordonarea Bisericii Ortodoxe Ruse, care a instituit la Chişinău o nouă mitropolie. Numeroase domenii din Basarabia au fost împărţite de către împăraţii ruşi coloniştilor străini (găgăuzi, bulgari, germani), înalţilor demnitari – susţinători ai regimului de ocupaţie ţaristă.
Timp de 106 ani, Basarabia, cum a fost denumit teritoriul dintre Prut şi Nistru după 1812, a fost administrat de funcţionari ţarişti, care au promovat în provincie o politică imperială de rusificare şi de aducere masivă a coloniştilor străini, urmărind în ultimă instanţă diluarea, apoi şi diminuarea ponderii elementului autohton românesc. Stăpânirii coloniale ţariste i se va pune capăt la 9 aprilie 1918, când Sfatul Ţării va vota Unirea Basarabiei cu România. (N.R. – Prelucrare după Calendar Naţional 2022, editat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova, Chişinău, 2021)
Andrei EŞANU